Efort VS Rezultate

Ma știți deja. Io-s mama aia rea, care stă cu gura pe copil și pune presiune până scoate un rezultat apropiat sau identic cu potențialul copilului. Mai pe românește: copilul e deștept? E excepțional în raționamente, logică și gândire? Nu aștept mai puțin de atât în rezultatele obținute la școală. E prost? Nu-l duce capul? Are o limitare mentală? Nicio problemă, scădem universul de așteptări și, nu-i așa, lăudăm efortul depus în mediocrul rezultat, pentru că probabil efortul a fost singura performanță de care copilul era capabil.

Știu. O să-mi aruncați cu abecedarele în cap și o să vărsați ofurile din copilăria proprie - mama care vă bătea pentru un 5, tata care vă punea pe coji de nucă pentru o corigență, profesorii haini care scoteau untul din voi și le spuneau părinților la ședințe că sunteți "brânză bună în burduf de câine". Și v-ați jurat că pe ai voștri copii o să-i tratați altfel, o să-i învățați dragostea de carte cu bucurie și blândețe și n-o să vă supărați pentru note sau pentru performațe scăzute. Pentru că, nu-i așa, nu rezultatul contează, ci efortul. Voi chiar v-ați chinuit cu temele alea, fir-ar ale dracu' de teme, că tare ați mai urât școala!

Și hop, anii trec, apar copiii și în timp ce legănăm bebelușii moi și calzi citim despre cum trebuie tratați copiii. Cum nu mai trebuie pus accentul pe învățare organizată, cum fiecare notă, fiecare vorbuliță aspră a părintelui și fiecare căutătură încruntată a învățătoarei cauzează traume ireparabile. Acum se merge pe empatie, pe spațiu, pe creativitate, pe libertate. Nu vrei să înveți? Nicio problemă! Felicitări pentru efortul depus în a te duce la școală, că na, aia e obligatorie, mama lui de stat coercitiv, cum ne obligă el la educație... Cum aș face eu un homeschooling și mi-aș învăța pruncul că eegalemcepatrat țopăind ferice pe curcubee în sufragerie... Și cum copilul meu cel dotat (nu e bine cu supra-dotarea, cheia e să fie normal) l-ar studia noaptea, la lumina lanternei, pe sub plapumă, pe Kant, nu pentru că-i cere cineva la școală, ci pentru că așa vrea el!

Ofof, măimăi.

Mă scuzați. Simt nevoia să ies din tripul LSD și mă duc să-mi dau cu apă rece pe față, în timp ce-i dau o temă copilului de 8 ani. Care anul ăsta are primul examen din viața lui. Care sigur, nu contează, că pare-se că ăsta-i trendul actual, dar care, la simulări, le-a arătat micuților cam câte știu. Nu-i nimic, lucrăm suplimentar acasă. Scriem, scriem, scriem, cititm, citim, citim, socotim, socotim, socotim. Ce viață de căcat! Dar e doar un copil...

Hai să vă spun cam cum e copilul de 8 ani din bătătura mea. Nu-i cunosc pe ai voștri, poate-s altfel. Felicitări. Al meu însă ar face orice, ORICE! altceva decât să scrie sau să citească sau să facă exerciții. Logic, e copil. Nu are pornirea pe care chipurile "educația liberă" o promovează, de a studia din proprie inițiativă. Între a se juca cu degetele de la picioare și a răsfoi o carte, va alege oricând prima variantă. Ceea ce e absolut OK, dacă n-aș ști ce potențial zace în copilul ăsta. Dacă mi-ar fi indiferent parcursul lui în viață mai departe, l-aș lăsa să.... [insert clișeu despre copilărie]... se bucure de copilărie, scărmănându-și ciuciuleți de șosetă dintre degetele de la picioare. Da, o face, da, îi place. Dar la cât de competitivă e lumea în care trăim, la felul în care se prefigurează societatea zilei de mâine, tare mi-e teamă că vom avea parte de legea evoluției și în plan social - survival of the fittest. A celui mai bine pregătit.

Exemplu concret: propoziții la engleză. Lucruri repetate, făcute și răsfăcute. După multiple negocieri, le face. Pe multe le greșește. Îl pun să le rescrie pe cele greșite. Începe plânsul. Bâlciul:

- Dar eu le-am făcut pe alea! Eu am muncit la eleeeeheheee... Nu-i coreeect!

- Le-ai muncit prost. Refă-le.

- Dar am depus efort!! La școală, domnul ne laudă și dacă doar am depus efort....

Simt cum îmi cresc țepi pe șira spinării de nervi. N-am fost cu inima împăcată când am ales un profil alternativ în clasa I, dar trecutul copilului mi-a fost argument suficient și am zis hai să începem școala mai lejer, mai pe prietenie, mai pe prins drag de carte cu vorba bună. Guess what. It didn't work.

- Vlad, tu crezi că în viață, dacă greșești în meseria ta, cineva te va lăuda doar pentru simplul fapt că aid epus efort? Ce dacă medicul care te operează îți scoate limba în loc de amigdale? A muncit omul, să-l lăudăm. Ce dacă arhitectul care construiește blocul îl face prost și pică și mor oameni? Omul a muncit totuși. Prost, dar a muncit! Să-l lăudăm pentru efortul depus!

Filozofia asta modernă are o mare lacună. Odată ieșit din lumea de basm de la școala cea modernă, odată plecat din coconul protector de acasă, copilul devenit adult se va trezi într-o lume ATÂT de ciudată, în care nici măcar rezultatele excepționale nu sunt o garanție a succesului, încât va fi copleșit. Nu va primi nici jumătate din laudele pe care și le-a auzit acasă ori la școală,  iar în funcție de domeniul de activitate, performanța va fi considerată normalitate.

Și-atunci, noi ce-i învățăm pe copii?

Vlad nu știa nici o literă și nici măcar o cifră când a intrat în clasa I. La serbarea de final însă, era printre primii copii. Îi atârnau medalii la piept, primite la concursuri de-a lungul anului. Un alt copil plângea. El nu avea nicio medalie. Mama lui m-a intrebat cum de Vlad, care e printre primii la zvăpăială, are așa rezultate frumoase. I-am răspuns că ne ocupăm de el zilnic. În ficare zi scrie, citește, are treabă. Și stă?, mă întreabă mămica vizibil contrariată. Nu, doamnă, cum să stea? Dar n-are încotro.

Medaliile atârnă și acum la loc de cinste în camera lui. Jucăriile și piesele de Loego se pierd în fiecare zi. Medaliile însă nu. Nici diplomele. Le prețuiește mai mult decât e dispus să recunoască. Tocmai de aceea nu cred în filozofia prețuirii efortului și atât. Pentru că un efort mare nu are cum să nu nască un rezultat de excepție. Iar odată cu prețuirea rezultatului, valorizezi și drumul până acolo.