Despre Sex. And the City.

Țin minte și acum primul episod din Sex and the City pe care l-am urmărit. Cred că eram prin ultimul an de liceu sau intrasem deja la facultate, când un serial cum nu mai văzusem niciodată îmi intra în casă. Și, îndrăznesc, spre oprobriul public să spun, chiar în suflet. În zilele astea nu mai e de bon ton să spui că ai fost fan SATC. E o chestiune de ține de gustul îndoielnic al tinereții, laolaltă cu preferința pentru muzica pop, boy-bands, permanent și Carmin. Astăzi, sclipiciul din Sex and the City, pantofii Manolo, cocktailurile simandicoase și bărbații frumoși au fost înlocuiți de peisajul tern, șters, fad, realist, supraponderal și nebărbierit din Girls. Astăzi suntem intelectuali. Urbani. Dichisiți. Rafinați. 

Oh well, not me. Încă ascult Celine Dion și mă topesc după comedioarele romantice. 

După ce ani de zile am văzut în loop 7th Heaven și Fetele Gilmore, Carrie, Miranda, Charlotte și mai ales Samantha, m-au dat cu totul peste cap. Personaje arhetipale, evident că mi-am găsit și eu locul meu în gașcă. Nu eram o romantică incurabilă precum Charlotte, nici o dezinhibată libertină ca Samantha, nici cu fundu-n șapte luntre, entern visătoare și întrebătoare precum Carrie... Eu eram Miranda. 

Poate că datorită acestui serial, mai feminist decât orice mișcare feministă (sau așa l-am simțit eu), am ajuns să-mi doresc o lume ca a lor. O lume ideală în care 4 femei fundamental diferite pot fi prietene, pentru că-și dau una alteia spațiu și pentru că-și împrumută fix acele lucruri de care au nevoie. Nici mai mult, nici mai puțin. O lume în care sinceritatea dezarmantă a Mirandei poate conviețui cu nesiguranțele lui Carrie sau în care dezlănțuita Samantha poate fi bună prientenă cu Charlotte, o fetișoară de pension. O lume în care bărbații graviteză în jurul femeilor, nu invers și, nu în ultimul rând, o lume în care da, se poate să ai și un job, și un iubit, un soț, ba chiar un copil și să te bucuri, guilt free, de un capuccino cu o prietenă în miezul zilei. Ceea ce însă filmul nu arăta, era viața dintre cadre.

Weekendul ăsta s-au împlinit 10 ani de când serialul care a schimbat mentalitatea a milioane de femei peste tot în lume, a tras obloanele. Da, știu, ce aniversare dubioasă. Celebrăm nașterea lui Eminescu și ultimul sezon din Sex and the City. 

Aveam 20 de ani când devoram episod după episod din serial. Mă și vedeam o Carrie Bradshaw autohtonă (sunt gata să pariez că multe dintre cele care au ajuns să scrie la reviste sau să aibă bloguri post-SATC au avut cel puțin un gând similar odată), dar poate cu mai puține angoase și ceva mai multă stimă de sine. Acum am 30 de ani și multe din naivitățile de atunci s-au dus. Ce-am învățat în ăștia 10 ani, de după?

1. Este al naibii de greu să existe în viața reală un grup de prietene similar celui din film. Femei mult prea diferite vor migra în colțuri diferite de lume, iar ideea de prietenie de-o viață nu va face față gradului de diversitate existent într-un astfel de grup. Cu alte cuvinte, mai ușor cu așteptările pe scări. E mai ok pentru toată lumea așa.

2. 90% dintre Samanthe ajung să devină doamne onorabile, soții devotate și mame desăvârșite. 

3. Charlottele visează toată viața să fie, măcar o noapte, Samanthe.

4. În viața reală, relațiile de genul "du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă și nu-mi da pace" fie se vor sfârși la un moment dat, prin trezirea unuia dintre parteneri, fie vor sfârși la Tribunal sau mai grav, la spital. În niciun caz la Paris, cu luminițele în spate.

și, pentru cunoscătoare:

5. Într-adevăr, bebelușii adoră vibrațiile.

Sigur că există etape și etape. Sigur că un astfel de serial, acum, nu mi-ar mai oferi ce aș avea nevoie. Dar mă bucur mult că el a existat odinioară în viața mea. Nu-l reneg, îi urmăresc cu placere reluarile ori de câte ori le prind pe vreun post și zâmbesc. În amintirea celei care, acum 10 ani, visa și ea la un Mr. Big și la un colțișor al ei și numai al ei, pe care să nu-l împartă cu nimeni. 

Dar asta deja e altă poveste...