N-am înțeles niciodată cum au putut părinții mei să aibă nu doar aceeași profesie, ci și același loc de muncă toată viața: peste 30 de ani de făcut același lucru, de jucat pe aceeași scenă în care doar personajele se schimbă odată la 4 ani. Părinții mei sunt profesori.
”Învață, mamă, o meserie!”, spuneau mulți dintre bunicii noștri, care nu prea înțelegeau ce-i aia ”comunicare”. Cum adică... relații publice? Adică tu toată ziua, ce faci? Concret. Jurnalismul meu avea o doză de palpabil în el, bunicii m-au văzut la televizor, înțelegeau cu ce mă ocup. Mai târziu însă, munca în PR și publicitate i-a băgat în ceață. Știau că e cu reclame. Era suficient. Măcar mergeam la un serviciu, zilnic.
Multe dintre joburile zilei de azi (nu pot să le numesc meserii sau profesii) sunt imposibil de descris unui bătrân. Ba chiar unui tânăr. O prietenă a mea, în anii ei corporatiști avea numai joburi ciudate. Cred ca doar pe unul din trei l-am înțeles bine. Nu reușeam să pricep ce face ea la muncă toată ziua! Joburile de corporație sunt cele mai tari.
În zilele noastre, lumea nu se mai duce la Fabrică. Această uzină a epocii de aur a devenit astăzi, Corporația. Hulită, ridiculizată, spălătoare de creiere în masă, distrugătoare de identitați, Corporația este ultimul loc în care dorește să ajungă un om care se știe/crede creativ. Sau cel puțin, asta este percepția.
Avem de jur împrejur exemple de foști corporatiști care, sătui de malaxorul omogenizant al culturii de companie, au ales să se rupă total de viața ștanțată și să fugă: fie în țări exotice, fie schimbându-și radical domeniul de activitate, fie dedicându-se copiilor proaspăt produși în cămin, uitând însă că pe toate le-au făcut cu bani strânși la ciorap, grație Corporației. Spre exemplu, rareori într-o familie reușesc ambii parteneri să abandoneze joburile stabile din companiile în care sunt angajați, menținându-și apoi, cât de cât, stilul de viață. Dacă unul o arde boem, celălalt nu are același lux. E foarte ușor să scandezi ”Moarte capitalismului”, când tu ai ditamai brandurile pe tine și faci poze cu Iphone-ul. La fel cum e foarte ușor să acuzi corporația de toate relele pământului, când ai un salariu între 3 și 5000 de lei pe lună. O, câtă filozofie se face cu burta plină... Vorbesc, desigur, în nume propriu. Been there, done that.
Deseori, anii petrecuți în acest sistem corporatist erodează omul. Care începe să viseze la alte ”oportunități”. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna simple. La fel de corozivă este și sărăcia, spre exemplu. Corporatiștii privesc cu jind către oamenii ”liberi”. Fără ore pontate, fără zile fixe de concediu, oamenii care pot să-și ia vacanță când le tună! Dar cu ce bani? Liber fiind, muncind la mica ta prăvălie pe care tu o deschizi și tu o închizi, s-ar putea ca micul profit pe care l-ai făcut cu multă muncă, să fie reinvestit în mica prăvălie, nu în ipotetica vacanța exotică, pentru care te invidiază lucrătorul în corporație.
Corporatiștii nu au timp. Au ședințe peste program, au targeturi și deadlineuri și șefi stresați. Dar au și predicitibilitate. Un om cu un job stabil își poate face azi planuri pentru la anul. Boemul cu afacerea proprie nu prea. Stai să vedem. Să ajungem în preajma verii 2014, să vedem ce bani avem, să vedem cum crește businessul, vedem, vorbim. Dacă e. Dacă.
Corporatiștii au colegi nesuferiți, lupte pentru ierahie, evaluări semestriale și bârfe cu nemiluita. Oribil. Dar cel care lucrează pe cont propriu se simte, câteodată, singur. Îi lipsesc cafelele de dimineață și confesiunile colegei nemăritate, sau glumele seci ale it-istului care venea în 10 minute, când se bușea calculatorul. Și, cel mai mult, antreprenorului singuratic îi lipsește un partener de barinstorming. Știți voi, furtuna aia de creiere din care ies ideile mari și frumoase.
Corporatiștii, asemeni părinților noștri cu un serviciu lăbărțat pe 3 decenii, sunt deseori priviți cu superioritate de noi ăștilalți. Creativii. Boemii. Luptătorii pentru dreptate. Făcătorii de bine. Pe cont propriu. Dar e oare, corect? Ia uitați-vă în jurul vostru. S-ar putea să găsiți în imediata apropiere, un om care vă susține financiar, un altul care v-a ajutat odată cu un contact bine plasat, un prieten care vă ajută să înțelegeți cifre și pie chart-uri, sau să interpretați Google Analytics... Mai toți sunt oameni care au joburi stabile. Meserii. De-alea trecute în nomenclator. Sau lucrează în blamatele corporații. Sau în companii mai măricele.
Așa încât, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. E valabil și pentru cei care lucrează în astfel de structuri și se uită peste gard la liber profesioniști, visând la societăți ideale. Felicitări celor care au atins Nirvana din acest punct de vedere, care au TOTUL: și bucuria muncii de fiecare zi, și un cont generos, și sufletul împăcat, și viață de familie roz bonbon. Eu una încă mai caut.
se poate gasi un echilibru, totul e sa vrei, sa incerci, sa cauti. lucrez part-time, poti avea un pfa si sa ai mai multe colaborari cand vrei, am timp liber sa ies, sa caut si altceva in cazul in care proiectele actuale nu mai merg. dar cred ca e o chestie de obisnuinta, de dependenta. ne e greu sa schimbam ceva, ne e frica sa riscam. eu am fost o fire mai boema, nu m-am simtit bine de la inceput in postura de angajat full-time. daca esti serios si profesionist, ofertele apar. totul e sa stii ce vrei. am vazut colegi care nu sunt multumiti, insa sunt indecisi, nehotarati. eu am colaborari cu mai multe firme, socializez, am timp liber.e drept ma multumesc cu un venit mai mic, dar e ok, ma simt mai bine in ipostaza asta si nu as schimba acest mod de viata pentru salarii cu multe zerouri. oricum oamenii care termina mereu la 8 seara sunt obositi, epuizati si nu au cand sa se bucure de bani.
RăspundețiȘtergereE o problema complexa. E greu sa gasesti un echilibru si e foarte dificil sa-l mentii. Felicitari daca ai reusit, e mare lucru! :)
RăspundețiȘtergere