O Belgie cat un intreg univers

La invitatia blogului Calatorii de poveste, am povestit :)

Am ajuns in Belgia dupa un drum de 2 zile cu autocarul. La vremea respectiva, cursele low-cost cu avionul nu se inventasera si in Romania, iar cel mai ieftin zbor costa in jur de 400 de euro. Cat bursa mea pe o luna de zile. Deci nu se punea problema sa zbor. M-am imbarcat eu si frica mea intr-un autocar Eurolines si am pornit in ce avea sa fie cea mai frumoasa perioada din viata mea, cel putin de pana atunci. Eram in anul IV de facultate si optasem pentru o bursaErasmus la Bruxelles. Nu mai iesisem din tara singura, asa incat expresia “speriata de bombe” descria perfect ceea ce simteam. Cum oare ma voi descurca? Imi vor ajunge banii? Daca nu ma descurc cu cele birocratice?

Ma simteam mica si eram infricosata de necunoscut. Am avut insa norocul de a avea soferi amabili si am calatorit singura pe bancheta, fiind cu totii vreo 10 persoane in tot autocarul. Imi doream ca drumul sa tina cat mai mult si sa nu fiu niciodata nevoita sa cobor din acest pseudo-uter confortabil, care devenise pentru mine autocarul Eurolines.

Am ajuns intr-o dupa-amiaza. Mai repede cu vreo 7 ore decat estimasem. Trebuia sa-l sun pe profesorul arondat studentilor Erasmus, sa-i comunic schimbarea de plan… of… cat de complicat! Am coborat din autocar intr-un Bruxelles mohorat. Ulterior abia, aveam sa aflu ca vremea din acea zi fusese chiar frumoasa! Profesorul m-a asteptat, m-a transportat cu toate cele patru valize imense ale mele (deh, stateam patru luni acolo) in Renault-ul lui Twingo si am ajuns intr-un final… acasa. Intr-un “kot” tipic Tarilor de Jos, o casa inalta si ingusta cu trepte multe pana la primul nivel si infinite pana la al doilea, acolo unde imi inchiriasem o camera de 1 metru jumatate pe… vreo 3? Asta se gasea la suma modica de 150 euro/luna. O camaruta infima, in Anderlecht, cartier populat in mare de imigranti, o odaie minuscula cu chiuveta inauntru, toaleta pe hol, dusuri la subsol si bucatarie la parter. Totul, la comun. Vecini de “kot” ne erau vreo 6 congolezi si 2 chinezi. Noi, eu si colega mea de la universitate, eram singurele europence.

De fapt, atmosfera multicolora fusese sigurul lucru care-mi placuse cand am ajuns acolo. Melanjul de franceza vorbita sacadat, in ritm de tobe africane si chineza amestecata cu o engleza ascutita si cu mult “a” din “e” nazal, mi-a dat speranta la finalul primei zile ca poate experienta mea belgiana nu va fi o pierdere cumplita de vreme. Totusi.

Insa colega mea era ca un chihuahua pe ecstasy. Totul era mirific: straduta cu piatra cubica, bisericuta roscata de peste drum, metroul!! ai vazut metroul?? cu fiecare statie decorata altfel, uau, Grande Place… Oooo, trebuie sa mergem in Grande Place!

Grumpy Cat si Chihuahua pe ecstasy.

Eu imi desfaceam bagajele cele multe si-mi inghesuiam lucrurile intr-un semi-dulap incastrat, acoperit cu o perdea si priveam trista pe fereastra. Nu, nu aveam vedere la bisericuta roscata, ci la un perete roscat, al kotului de-alaturi. Si nici soarele nu-l vedeam. Iar in tot acest timp, colega mea ciripea ca o vrabiuta despre lucrurile frumoase de aici, stai sa vezi, vai ce draguuuutz! Ea ajunsese cu cateva zile inainte si deci, stia zona.

Primul obiectiv de interes pe care l-am vizitat a doua zi a fost un supermagazin. Colruyt. O magaoaie tip Metro, cu alimente ieftine si multe, populat, cum altfel, de imigranti. Un adevarat Babilon. Pentru ca unde altundeva mai gasesti saci de 5 kilograme de cartofi, la 50 de centi, in tot Bruxellesul? Am cumparat noi cele trebuincioase, iar la casa – surpriza! Nu aveau pungi. Pai si noi in ce caram toate astea? Cum adica sa n-aiba pungi???? Ce loc e asta unde nu au pungi la casa? Doamne, unde am ajuns! Vreau la mamaaaaaa!

Au urmat doua luni de chin. De dor si de jale. Uram din tot sufletul vagauna in care ajunsesem, detestam excursiile organizate spontan de ceilalti colegi Erasmus prin alte orase belgiene…Venetia Nordului, pe naiba! Fusesem in Venetia iar aia nu era Venetia!

Adevarul e ca ma incapatanam sa nu-mi placa. Pentru ca asta se intampla cand ai mintea inchisa, cand orizontul cunoasterii tale se intinde fix de-acasa si pana la facultate, asta se intampla cand poate ai fost o fetiscana rasfatata, incapabila sa-si faca o omleta singura si da, exact asta se intampla cand ai lasat in urma o relatie fasaita, de la care aveai asteptari care depaseau stadiul unui sms sec: “Te imbratisez, distractie placuta acolo!”

Sa ma distrez, zici? Bine.

Dupa cele doua luni de bocet, jale si dor de fusta mamei, m-am scuturat ca dintr-un un

In seara Banchetului de absolvire, alaturi de colegii din Spania

vis urat si am deschis ochii. Intai mi-am privit colegii. Erau atat de frumosi! Relaxati, binevoitori, gata sa-ti dea un pont despre un loc misto si ieftin de unde sa-ti cumperi lucruri! O amestecatura fantastica de spanioli, nordici, polonezi, italieni, nemti si… noi. Am inceput sa iesim, am testat berea belgiana (nu toate cele 300 si ceva de sortimente, dar vreo 10 tot am incercat), ne-am facut prieteni. Iti dadeai seama de tara fiecaruia, dupa cat de punctual era la o intalnire. Asa cum probabil va asteptati sa confirm, nemtii erau primii sositi. Alaturi de olandezi. Urmau nordicii, noi, polonezii…. Apoi, la vreo 20-30 de minute, incepeau sa sune telefoanele; erau italienii: “We’re coming, don’t go without us, we’re so close, so close!” O ora mai tarziu, spaniolii turteau engleza in telefon: “Eeee…. sooo, we’re here, but nobody’s here… Where are you? Ok, we’re coming.”

Am descoperit pietisoare cochete si hale alimentare imense, cu tot felul de lucruri nemaivazute si nemaigustate de noi pana atunci! Am evacuat kot-ul intr-o seara pentru ca dragii nostri colegi africani se gandisera sa-si stropeasca pestele pus la cuptor cu un sos iute, pe baza de chili, ardei iuti si alte plante necunoscute, trasformand bietul preparat intr-o arma ce emana fum usturator, asemeni spray-urilor lacrimogene…

Odata, colega mea s-a gandit sa salveze o pisica din bratele chinezoaicei de la doi, care prea se plimba cu ea prin bucatarie, nestiind ca romancuta noastra era profund ingrijorata de soarta bietei pisici. Cand a aflat, a ras copios. Pisica era doar animal de companie, nu avea de gand s-o gateasca. Dar daca tot ne-am apucat, nu vreti voi sa gustati bucatarie chineza pe bune? Bine, hai. A fost un experiment incununat cu succes, dat fiind ca mie primul fel mi s-a parut dezgustator, iar colegei mele romance i-a priit, ca insa felul doi sa mi-l paseze mie discret, iar eu sa-l mananc cu nedisimulata pofta! O munca de echipa.

Altadata ne-am tuns gratis la Tony & Guy, un salon de mega fita de pe Avenue Louise, artera lor comerciala pentru oameni fantastic de bogati, doar pentru simplul fapt ca voiau sa testeze niste frizuri noi pe niste capatani voluntare.

Iar la un moment dat, m-am si indragostit. De-un spaniol, cum altfel? Pentru care am zburat pentru prima data in viata mea, intr-un 1 ianuarie, mahmura de oboseala, nu de alcool. Frica de la venirea in Belgia era acum depasita de frica zborului la Madrid. Respectiv, Valladolid. Cumparasem niste bilete infime ca pret la Ryan Air. Acolo, in inima Europei, cursele low-cost (aflasem si noi ce-s alea) erau ridicol de ieftine. Imaginati-va zboruri catre Londra cu 0 (zero!) euro. Plateai doar taxele de aeroport. Iar destinatiile… Mai multe decat operatiile estetice ale unei vedete la Hollywood. Sa tot calatoresti.

In avion am rugat-o pe japoneza de langa mine sa aiba amabilitatea de a-mi raspunde ori de cate ori eu o voi intreba: E normal?!?!?, pentru ca era primul meu zbor. Cred ca era mai mica decat mine ca varsta, dar mi-a fost ca o mama blanda pe toata durata zborului. Ce experienta!

Am ajuns in gara de la Madrid dupa o calatorie de 3 ore de la Valladolid, acolo unde cursele de autobuz pentru care fusesem eu pregatita de prietena mea madrilena, fusesera suspendate. A trebuit sa-mi caut un tren, sa vorbesc in spaniola pentru ca, stupoare, “My friend, nobody speaks English in Spain”, ma avertizase prietena mea Marta, dar eu nu-i dadusem crezare. Si iata-ma acum, binecuvantand telenovelele cele hulite, la care ma uitasem in liceu, pentru ca: “por favor, dati-mi un bilet por Madrid, gracias”. Cu ceva timp in urma fusese oribilul atentat de la gara Atocha, asa incat toate garile erau impanzite de politie. Ajung eu ca o floare, dar iubitul, in buna traditie spaniola intarzie. Un sfert de ora, jumatate de ora, o ora! Drept care, politia ma ia la rost: cum va numiti, pasaportul la control, cu ce treaba pe la noi, stationati de mult intr-un singur loc. Pai daca mi amor mi-a zis sa-l astept aici, stiti, eu nu-s din oras, cum ar veni, sunt in vizita la iubitul spaniol din localitate. Aaaa, da, o sa intarzie, stiti, barbatii spanioli nu sunt foarte punctuali, ma asigura zambind o agenta si-mi da pasaportul inapoi. Uf.

Inainte de un examen. 

M-am intors la Bruxelles pe o ploaie torentiala, cu fulgere si trasnete care amenintau grav integritatea avionasului parca de jucarie si am intrat direct in sesiune. Am invatat pe rupte, cot la cot cu colegii Erasmus, pentru ca acolo distractia si munca sunt doua lucruri complet separate.

 Indiferent de natie, am descoperit o disciplina de studiu fantastica si respect deopotriva pentru profesori si pentru examene. Nimeni nu era pus pe inselatorii, pe copiute, pe suflat etc. Pentru prima data, nu ma mai simteam “tocilara”. Pentru ca toti eram asa. Poate ca asta era, de fapt, normalitatea?…

Dar mi s-a facut dor de casa. La loc. Prin “casa” intelegand, de fapt, parinti. Si cred ca si prietenii. Mi se oferise sansa de a ramane acolo, dar eram prea legata de ai mei. In plus, Basescu tocmai castigase primul mandat si natia intreaga sarbatorea, pregatindu-se de intrarea in Rai. Deci n-aveam cum sa dau gres intorcandu-ma in tara! Sau…? #rademglumim

Pentru mine, Belgia nu a fost doar o calatorie. Un concediu. Nici macar o bursa si atat. A fost insusi spatiul devenirii mele, al transformarii mele dintr-o fetita speriata si rasfatata, intr-un adult responsabil de sine. Locurile in care te poarta viata sunt discutabil de frumoase. Ce mie-mi place, altuia ii displace si ce mie mi se pare banal, pentru altcineva poate fi frumosul absolut. Exceptand gusturile pur subiective, ce difera in fiecare calatorie este miezul tau. Cum te simti tu, cu cine te insotesti si cum se coace calatoria asta. Mai cred ca poti sa mergi la capatul Pamantului si sa nu intelegi nimic din calatoria ta, din tine, daca inauntrul tau e negru si spaima si vant. La fel de bine cum poti sa stai la poalele unui obiectiv extrem de turistic, mancand cartofi prajiti dintr-un cornet si sa simti ca ceva in tine s-a schimbat fundamental, pentru totdeauna. Pentru ca TU ai permis asta, prin ochii tai larg deschisi si mintea-ti asijderea.

Pace noua.