Mă tot
gândesc de ceva vreme la rolul taților în creșterea copiilor. Poate și pentru
că mă tot preocupă complexitatea rolului de mamă, mi-am dat seama că, dacă ar
fi să completez raționamentul conform căreia, dacă mama e fericită, copilul e
fericit, aș spune: dacă tatăl e prezent și implicat, mama e fericită. Dar de
unde începe și unde se termină partitura tatei și care e dozajul perfect pentru
un echilibru familial de invidiat pe rețelele sociale?
Generația
noastră a crescut într-o lume profund patriarhală, în care femeia era mamă,
gospodină, soție iar bărbatul era doar... bărbat. Dar elementul decident. Cap de familie. Întreținător
de familie. Se ducea la muncă și cam atât. Vremurile s-au schimbat, femeile
s-au emancipat, și-au luat joburi, și-au construit cariere dar au păstrat și
funcțiile anterioare, devenind totul mult mai dificil. Cum s-o rezolvăm?
Simplu.
Introducing....
TATĂL MODERN!
Oamenii
și-au dat seama că de tată nu e nevoie doar la concepție, ci și mai târziu,
dacă vrem ca cel mic să se dezvolte armonios, fără prea multe ”daddy issues”;
un tată care nu doar să disciplineze din an în Paști, ci să și educe, un tată
care să-și ajute soția la treburile casnice, care să ducă și gunoiul, să se și
joace cu copilul, să-i citescă seara povești, dar să și meargă la serviciu a
doua zi. Mama le cam făcuse pe toate astea de vreun secol. Iar într-o lume în
care femeile sunt egale bărbaților, era nevoie ca și bărbații să devină egali
cu femeile.
Nicio
problemă! Facem totul, TOTUL, ca lumina ochilor să nu crească așa cum am
crescut noi. Adică prost. Cu tați absenți și mame omnipotente. Și uite așa,
tiptil tiptil, dinamica vieții de familie s-a schimbat fundamental. Una dintre
marile probleme ale umanității e că nu prea nimerim linia de mijloc. Ne izbim
de extreme ca o minge de ping-pong. Ori e albă, ori e neagră. N-am prea auzit
de nuanțe, de culori, de acorduri fine, de lucrat în peniță.
Drept care,
pe cât de neimplicați au fost secole de-a rândul tații, pe atât de implicați
vor să fie tăticii generației noastre. La rigoare, eliminând mama din schemă,
dacă e necesar.
Am asistat
odată la o scenă între un astfel de tătic și soția din dotare, pe care o
admonesta la fiecare pas, reproșându-i că nu știe ce să facă cu copilul. El îl
schimba, el îi dădea biberonul, el îi făcea baie, el el el.... Ea? O
incapabilă.
La polul
opus, un alt proaspăt devenit tătic își ținea bebelușul în brațe numai la poze.
Altfel, cea mai fină adiere de scutec plin îi declanșa un atac de panică, pe
care numai soția cea competentă putea să-l dezamorseze, preluând bomba
puturoasă din brațele sale tremurânde.
Cunosc tați
care și-au invidiat soțiile pentru super-puterea de a alăpta și, pe cale de
consecință, pentru legătura aceea de basm, care se creează în timpul alăptării
între mamă și copil. Așa încât s-a compensat. Până-ntr-acolo încât lumea din
jur (mai ales ceilalți bărbați din ”trib”), au luat în derâdere noul model
patern, acuzând proaspătul tătic chiar de înclinații homosexuale.
Comportamentul tatălui modern a devenit aproape matern. Alinător. Grijuliu. Anxios
chiar. Și, pentru că brusc a dispărut bărbatul din casă, femeia a trebuit să
preia atribuțiile lui: să disciplineze copilul, să impună limite, să meargă la
serviciu, să câștige bani. Doar suntem egali, nu?
Da și nu.
Îndrăznesc să spun că problema e foarte complexă. Și că esența ei stă în jocul
de rol. Familia tradițională a pierdut teren pentru că rolurile erau mult prea
bine delimitate. În vreme ce familia modernă pierde și ea teren (vezi rata
crescută de divorțuri și separări din ziua de azi), pentru că rolurile sunt
prea mult amestecate. Nu știm unde se termină mama și unde începe tatăl. E o
pastă omogenă din care nimeni nu mai înțelege nimic: nici soția, nici soțul,
nici copilul.
Cum mintea
noastră e croită să se ducă imediat în extreme, rogu-vă nu deduceți din asta că
pledez pentru reîntoarcerea la modelul ancestral, în care femeia stă numai
acasă, are grijă de copii și face de mâncare, iar soțul se întorce seara de la
câmp și o bate în loc de te iubesc, ca să-și manifeste masculinitatea*. La fel
de bine, nu cred că trebuie să învățăm să facem pipi din picioare, ca să ne
simțim egalele bărbaților și nici ei nu trebuie să simuleze alăptarea, ca să
înțeleagă ce și cum simte o mamă. Cred însă că avem nevoie de un job
description ceva mai coerent.
Eu simt că nu
trebuie să fim la fel. Nu cred că e sănătos. Mai cred că totul în jur emană
energie diferită. Nu degeaba avem Yin și Yang. Lumină
fără întuneric nu se poate. E nevoie de o energie maternă și una paternă. Feminin și masculin. Ambele fețe ale monedei coexistă chiar în noi înșine. Și au
funcții diferite. Roluri diferite. Oricât ar încerca femeile să fie bărbați și
bărbații să fie femei, lucrurile nu prea au cum să funcționeze, pentru că ce ne
stă în cale este tocmai natura umană. Genetica. ADN-ul. Ne încurcă rolurile
care ne-au fost transmise de înaintașii noștri și care ne sunt impregnate la
nivel celular. Ne luptăm cu morile de vânt.
N-ar fi mai
simplu dacă am accepta ce-avem de făcut, fiecare? Dacă ne-am respecta
limitările și spațiul în care am fost lăsați să viețuim? Într-o lume în care
totul e alandala, poate așa ne-ar fi ceva mai ușor să existăm. Unii cu alții.
_____
* Da, știu că în țara știrilor de la ora 5, tații moderni sunt o minoritate, că mai curând auzim de femei și copii abuzați, decât de tați care fac parenting în sculare și-n culcare, dar această postare nu are pretenții de studiu sociologic, ci de o minimă observație a mediului înconjurător.
la mine in familie rolurile erau bine delimitate, desi nu cele clasice. mama era responsabila cu tot ce insemna "punerea la punct" (a mea si a intregii familii, tata included): organiza sesiunile de muraturi, saptamanile de curatenie generala, orele de studiu si de joaca etc.
RăspundețiȘtergeretata in schimb, care punea umarul la toate activitatile organizate de mama (inclusiv la propriu cand cara covorul catre batator) era responsabil cu distractia: planifica data si locul concediilor, organiza petreceri inclusiv spontane, ma dadea cu sania, ma asculta cu toate minunile care imi treceau prin cap.
am zis mereu ca eu o sa fiu ca tata, ca mama a avut un rol ingrat, ca asta nu e viata sa fii mereu "maresalul" din casa. intre timp, mi-am dat seama ca ai mei au fost foarte isteti prin impartirea exacta a activitatilor. inclusiv a sferei emotionale - te supara mama, te duceai la tata pt dulcea impacare. nu eexistau confuzii la mijloc.
de adaugat insa ca deciziile legate de familie erau luate la comun si daca se anunta ceva, oricat santaj emotional pica in capul lui tata, se executa intocmai ;)).
intre timp, m-am maritat. si surpriza. eu sunt fix mama. :D, iar el e responsabil cu "iubirea" - cel care deschide sesiunile de alint. o fi bine, o fi rau? :D
Habar n-am. Chiar nu stiu care e "za way". Presupun ca daca lucrurile functioneaza, e bine.
RăspundețiȘtergere