Cateodata soare: Corigenți la perănting

Felicitări celor care încă au luxul de a avea certitudini, când vine vorba de crescut copii. Ultimele 7 luni din viața mea (plus vreo alte 9 înainte) mi-au dovedit că viața are un umor fin, că tot ceea ce credeam eu despre crescutul de copii se poate duce lesne pe apa Sâmbetei și că în 99,9% din cazuri, viața de zi cu zi în tranșee, acolo unde munca-i istovitoare și n-ai timp să faci ”the right thing”, așa cum ai învățat tu în trainingul de dinainte de război, nu are nimic de-a face cu ce-au scris generalii în drafturile de război și în comunicatele de presă.

Prima regulă mi-am încălcat-o în primele 24 de ore de la întoarcerea din maternitate. Îi amenajasem copilului camera lui, cu pătuț, masuță de înfășat, dulap, perdea tematică... toate cele necesare. Auzisem eu de co-sleeping, mai pe românește - dormit cu copchilu în pat. Că cică are avantaje, că e plodixul securizat emoțional, crește independent (cum oare, când eu fusesem un copil co-sleepuit și încă-mi vine greu să dorm singură!) etc. Din fericire, păstrasem acolo și-o canapea extinsă pe care aveam eu să poposesc noaptea din 2 în 2 ore, venind tocmai dintr-o altă cameră, ca să-l alăptez. După care urma să mă întorc în patul conjugal, copilul adormind într-o clipită la el în pătuț și eu la fel, alături de consort. Moarte co-sleepingului, nu așa se cresc copiii! Și-apoi viața a zis:

În ziua revenirii de la maternitate am trecut prin ceea ce popular se numește ”febra laptelui”. Drept care, n-am putut să alăptez niște multe ore adunate. Drept care, copilul a inceput să plângă de foame. Să răcnească. Să urle!!! A plâns de la ora 22.00 până la ora 2.00. Îl țineam pe rând în brațe, eram distruși, ce ne facem? Eu nu știam ce mi se întâmplă, a fost groaznic. În jur de 2.00 m-am întins epuizată pe canapea, cu scâncetele copilului în fundal. Câteva minute mai târziu, soțul extenuat a vrut să facă o pauză și l-a așezat pe copil lângă mine, iar el s-a întins lângă noi. Și copilul a tăcut. Și a dormit. Iar din acea seară, facem co-sleeping. Cum o să se termine povestea asta? Habar n-am. O să doarmă cu ursulețul până la facultate? Habar n-am nici asta! Nu mai știu nimic. Despre nimic.

”Eu n-o sa-l pun în țarc!” Dar vezi tu, dragă mamă care stai singură cu copilul acasă și mai ai și altă treabă decât să stai cu o mână pe copil non-stop, s-ar putea să-ți fie bun un țarc în care să-l lași câteva minute să se joace în siguranță, câtă vreme tu îi faci de mâncare sau răspunzi la un telefon important. Mai ales dacă ai un copil ca al meu, care la 7 luni escaladează biblioteca. Să fie țarcul înalt. Atâta zic.

”Eu n-o să-l adorm cu țâța-n gură!” Ei da, asta chiar e o performanță. Știi de ce? Pentru că atunci când îl vezi terminat de somn și bașca ți-e și ție cumplit de somn și știi că dacă-l mufezi la cornul abundenței tace, suge și adoarme fără stres, e al naibii de greu să fii eroină și să ... naaani, naaani, puiul mamei, hai cu cântecele, hai să-ți citească mami o poveste, nu vrei, bine, hai cu ursulețul, nu vrei nici asta... Bine hai în pana mea, tzitzi acum și după aia gata! Aham. Mai vedem.

”Eu n-o să-l pun la desene până la 2 ani!” Televizorul este Satana, știm asta, mai știm că studiile au dovedit că dacă pui copilul la desene rezultă brain damage.... dar dacă totuși ai un televizor în casă, care merge (da, știu, e trendy fără televizor în casă)..., dacă deci totuși ai un televizor, invariabil copilul va fi fascinat de imaginile mișcătoare, sunătoare, colorate. Și când mai vezi că se oprește din plâns la tv, că adoarme în 5 (5!!!!) minute la Duck TV, te mai răzgândești și faci amendamente la legea de dinainte de a avea copil.

”Eu n-o să-i dau suzetă!” Da, avem dovezi că și suzeta e un discipol al Satanei. Dar când copilul ți se potolește cu Suzi, când ești proaspăt întoarsă din spital, ruptă-n două de somn, înspăimântată de necunoscut și vezi că nici legănatul nu l-a făcut să tacă, nici tzitzi, nici cântatul, nici nimic, ci doar bucata aia de latex... din nou, te mai gândești dacă vrei să fii mai catolică decât Papa sau faci un alt pact cu diavolul și ai pace-n casă.

”Eu n-o să-i dau mâncare de la borcănele!” Da, totul trebuie să fie preparat în casă, din ingrediente bio, eco, organice, ”atent selecționate”, cum se spune în reclame. Dar uneori trebuie să pleci în concediu și nu poți căra după tine blender, storcător de fructe, mixer, râșniță și câte și mai câte. Uneori nu poți căra după tine nici scaunul de hrănit copilul. Alteori, poți tu să stai și-n cap cu toată mâncarea ta organică făcută-n casă, că plodul nu vrea să mănânce și pace, ieșind din greva foamei numai la un anumit piure, cel puțin la fel de dezgustător precum cele făcute de tine, doar că nu atât de bio, spre deloc. Ce faci? Perseverezi, desigur, și-i explici cu citate din Mencinicopschi de ce e sănătos preparatul tău, spre deosebire de E-urile din borcănele. Cum, copilul tău de 6 luni încă nu știe ce-s alea E-uri?.... Bad parent, bad parent!

Și câte și mai câte. Desigur că ne dorim cu toții să ne creștem copiii cât mai corect, cât mai ”ca la carte” (oricare ar fi acea carte, că și aici e o întreagă discuție), dar nu reușim întotdeaună pentru că, înainte de a fi părinți, suntem, ghici ce... Oameni! Oameni cu puteri finite, oameni care suferă de somn, oameni pe care-i doare capul, oameni care mai au, crima crimelor! și alte treburi în afara copilului și chiar oameni care suferă de foame. De câte ori nu ți s-a întâmplat să n-apuci să-ți faci un grătar corect cu o salată corectă sau o supă cremă de linte corectă, pe care să le mănânci la orele corecte pentru că na, cele maximum 3 ore pe care le doarme un copil zilnic sunt insuficiente ca să-ți faci ție de mâncare, prinzându-te deseori ora 5 după amiază flămândă și cu câteva mizerii ronțăite INCORECT de-a lungul zilei. Na, na! Sloppy mommy ce ești.... Și mai vrei și sală! Ha. Ha. Ha.

Așa încât, dragi oameni care vă pregătiți sau vă gândiți să deveniți părinți, vă recomand călduros să intrați în povestea asta cu mintea deschisă, fără idei preconcepute, pentru că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă.