A fost odată un film cu Jim Carrey. Yes Man îi zicea.
Comedioară categoria ușoară, în care personajul interpretat de Jim Carrey, un
mistreț neprietenos cu o reputație de ursuz, care nu știa să spună decât NU,
declinând invitații și refuzând provocări cu potențial memorabil, ajunge în
situația de a-și schimba total viața, printr-o simplă reconfigurare a
deciziilor - începe să spună DA la tot, oricât de nebunească ar fi sunat
propunerea.
O porcărie de
film. Ca subiect. Pentru că-n viața de zi cu zi, pare-se că e al naibii de greu
să spui NU. Românii au un cult al
intruziunii. ”Hai că trec pe la tine mai încolo”. Nu tu... ai chef de musafiri?
E ok dacă te vizitez? Aș putea să?.... Necunoscuții pun mâna pe copiii altora
în plină stradă, fără jenă, ba chiar se ofensează dacă cel mic are o reacție de
respingere, neamurile îți calcă pragul și uită să mai plece, sub pretextul lui
”suntem familie, dragă”, iar șefii nu ezită să-și deranjeze subalternii în
miezul duminicilor, fără măcar să-și ceară scuze pentru impolitețe. Suntem
călcați în picioare cu acordul nostru.
Ce anume din noi
ne paralizează și ne răpește dreptul la apel? De ce stăm ca balegile și ne
lăsăm călcați în copite de acești invadatori?
Simplu. De frică.
Ne e al naibii de frică să nu supărăm. Să nu deranjăm prin onestitate. Să nu
care cumva să se indigneze cotropitorul dacă eu aleg sa-i spun: marș.
Am observat că
oamenii nu apreciază sinceritatea. Oamenii nu vor să știe ce simți tu cu
adevărat, indiferent dacă aceștia îți sunt rude ”inimoase” ori ”prieteni” de-o
viață. Pentru că dacă adevărul tău îi doare, îți vor trânti irevocabil ușa în
nas și TOT ei se vor supăra. Există un adevăr absolut, dar niciunul din noi nu
îl posedă. Așa că operăm cu adevăruri personale, parțiale. Eu simt că.... Mi se
pare că... Hai să vedem ce putem face ca să...
Dar nu si nu.
Vorba șlagărului - my way or the highway! Ori funcționăm în termenii lor, ori
adio și n-am cuvinte. Ia gândiți-vă: câte relații v-au rămas în picioare după
ce s-au dat cărțile pe față? Răspunsul probabil tinde spre zero. Iar asta se
întâmplă pentru că nu știm să operăm cu nuanțe. E totul sau nimic. Alb sau
negru. Și atunci ajungi în situația să stai și să fierbi în suc propriu, jucând
după regulile lor, sau să explodezi și să nu mai rămână nimic și deci nimeni în
jurul tău.
Hai să învățăm să
spunem NU. Să învățăm să punem limite. Să învățăm distanța pe care vesticii o
exersează cu atâta naturalețe și politețe, catalogată de noi drept ”răceală”.
Numai că știți care-i diferența? Așa ”reci” cum sunt, imediat se reped să ajute
un om cazut pe scări, în vreme ce noi, așa ”calzi” cum suntem, trecem pe lângă
el, ba unii mai și râd iar alții îi lipesc poate eticheta de bețiv.
Afară cu intruziunea!