In 2010,
dupa multi ani de lacrimi prin bude corporatiste, multe ore suplimentare
neplatite si mult suflet pierdut, vorba unui om drag mie, luam decizia eroica de a ma retrage din capul
muncii cu sefi deasupra, intr-o zona noua pentru mine – antreprenoriatul. Nu
facusem niciun MBA in prealabil, nu aveam traininguri la activ, nu stiam nici
macar sa cer factura “pe firma” iar intalnirile cu contabila imi prilejuiau
transpiratii reci pe sira spinarii. Nu intelegeam nimic! Singurul meu atu era
pasiunea pe care o aduceam in noua mea activitate – terapia anti-fumat AllenCarr. Credeam cu toata fiinta mea in ceea ce urma sa fac si stiam ca, daca esti
“true to yourself”, cum zic americanii motivationali, n-are cum sa nu iasa. Crezul
meu este si astazi acelasi.
Nici macar
sprancenele ridicate ale unora dintre colegii si prietenii mei de-atunci nu
mi-au stirbit entuziasmul. Le intelegeam
scepticismul. Terapie? Anti-fumat? In Romania?? Ce gluma buna! Esti
sigura? Bine, hai, fa-ti damblaua un an si apoi revino-ti, femeie!Toti suntem
datori cu un downshifting, zice o butada a lumii corporatiste. Stiti ce-i acela
downshifting… ati auzit povesti despre bancheri epuizati, care-au fugit in munti
si traiesc exclusiv din ce cultiva cu mana lor… aia e. Eticheta asta o aveam si
eu intrucatva. Saraca fata…n-a avut noroc, pacat de ea ca era talentata. “Auzi,
tu chiar n-ai de gand sa te mai intorci?”, mi-a spus o fosta colega de
suferinta publicitara la vreun an distanta de la demisie. Lumea inca asteapta
sa-mi treaca toana.
Iar daca
oamenii tineri, colegii, ridica din sprancene cand vine vorba despre munca pe
cont propriu, de acasa, ce pretentii sa ai de la varstnicii din jur? Oamenii
astia stiu ca munca inseamna serviciu. Acelasi serviciu, o viata intreaga. Iar
seviciu inseamna sa-ti misti fundul zi de zi intr-un loc in care sa stai de la
ora 9 la ora 6 si care, la final de luna iti da un salariu fix. Nu conteaza
daca muncesti pe bune orele alea zilnic sau daca joci jocuri pe Facebook (ce-i
aia Facebook?). Important e sa ai o carte de munca si “salar”.
Nu conteaza ca
in zilele cu sesiuni de terapie, eu muncesc incontinuu timp de 7 ore, spre
deosebire de zilele “normale” de la birou cand, daca!, adunam vreo 3-4 ceasuri
de munca efectiva puse cap la cap. Nu dom’le. Conteaza fluturasul de salariu.
Ce-s alea dividende? Tin de foame? Hranesc plozii? Cum?!? O data pe an… ce hal
de munca-i asta? Eh…bine c-o tine barbac-su. Nu mai conteaza nici ca, pe langa
munca de terapeut “live”, acolo pe scaunel, vorbind in fata oamenilor, eu nu am
sambete si duminici pentru ca daca ma suna omul crizat, eu ii raspund la
telefon, chiar daca-s cu chifteaua in gat, la pranzul duminical sau latita pe
sezlong in concediu, la mare. Efectuez comunicare 24/7 si pe retelele de
socializare, job care, altminteri, e platit binisor in agentiile de publicitate.
Eu mi-l fac mie gratis. Tot eu imi scriu textele. Munca de copywriter. Care si
aia e valorizata in locurile generic numite “serviciu”. Raspunsuri ofer si pe
mail. Zilnic scriu mailuri oamenilor care-mi pun intrebari despre lasatul de
fumat, chiar daca nu-mi intra bani in buzunar. Ca sa fii “om de afaceri”, cred
ca intai trebuie sa fii OM. Dar eu nici macar “om de afaceri” nu ma numesc.
Pentru ca oamenii de afaceri se imbraca la costum, au serviete si pleaca dis de
dimineata la birou, de unde se mai intorc abia seara. Or, eu n-am birou. Am o
salita de terapie, unde adun oamenii ca sa-i ajut sa se lase de fumat. Iar ca
sa raspund la mailuri, sa-mi fac hartoagele lunare si fisele cu istoricul
clientilor…. Pe astea le pot face si de-acasa. Deci, nu sunt om de afaceri.
Sunt casnica. Q.E.D.
“Tu stai
toata ziua acasa!”“Ce viata
dom’le, sa vezi orasul la ochi dupa amiaza….”“Ce-ti mai
merge….”
Asta stie
lumea despre mine. Unde mai pui ca in curand fac si-un copchil, deci nu mai am
nicio sansa. Voi fi casnica pe viata! Iar asta e grav. Grav de tot! Saraca de
ea….
Suntem
plini de ipocrizii. Ne credem superiori tuturor. Cei cu munci tip “meserii” se
cred superiori celor cu joburi mai putin concrete – PR, consultanta etc. Pe
sistemul: “Da’ tu, concret, cu ce te ocupi?” Corporatistii se cred superiori artistilor.
Iar printre cei care muncesc de-acasa, raca se instaleaza in functie de natura
muncii. M-am surprins si eu odata gandind superior la adresa unei fete care
facea bijuterii acasa, pe care apoi le vindea pe net sau pe la targuri. Mi-am
corectat atitudinea pur romaneasca imediat, tocmai pentru ca si eu sunt
judecata la randul meu pentru ceea ce fac. Mai mult, sunt oameni care considera
ca ar trebui sa-mi practic noua meserie gratis. Pai ce, doar faci un bine!, mi
se spune. Iar binele e gratis, in viziunea lor. N-avem nicio problema in a da
bani Raului, dar cand vine vorba de un lucru bun, serveste-ma, trai-ti-ar, ca
in Romania mainii intinse, Binele trebuie sa fie moca. Dar asta e alta
discutie.
Asadar, cu
tot cu oglinda intoarsa inspre mine insami, le trasnmit celor care isi fac
griji pentru soarta noastra, a celor care muncim de-acasa, in ritmul nostru, a freelancerilor,
a reorientatilor profesional, le transmit asadar sa-si vada de propriile
pontaje, de propriile fise de eficienta, de propriile scoruri in retea si de
statul ala invizibil si voyeuristic de pe Facebook. Noi, astilalti, ne-am
asumat noile vieti, asa in vazul tuturor, pe bani mai putini, dar cu sufletele impacate
cand punem capul pe perna seara.
Noi sa fim
sanatosi.