N-am fost
niciodata genul de femeie care si-a dorit toata viata copii. Asa cum n-am visat
niciodata cu ochii deschisi la rochia de mireasa, nici n-am fantasmat duios la
vederea unei mame cu pruncul in brate. Dimpotriva. Prietenii-mi sunt martori.
Dintotdeauna am considerat bebelusii a fi nimic mai mult decat niste masini de
zgomot, duhori si saliva sau voma, dupa caz. Visele mele se invarteau in sfera
carierei. Or, ideea de cariera nu se pupa deloc cu obrazul fin de bebelus.
Voiam performanta, voiam recunoastere, imi doream premii si lauri profesionali.
Nu schimbat de pemparsi.
Nici cand
prietenele mele au inceput sa nasca nu mi-au ticait ovarele in vreun fel mai armonios.
E drept, am privit galmele alea miscatoare, cu ochi, intr-un fel ceva mai
prietenos decat o facusem pana atunci si am constatat cu surprindere ca nu, nu
faceau balonase de muci la nas tot timpul. De fapt, nu cred ca am vazut vreun
asemenea balonas la niciunul dintre bebelusii lor. Semn ca..poate nu sunt toti
la fel?... Cert e ca, desi nu-mi doream un uter “cu de toate”, ori de cate ori
plecam din vizita, lasandu-i in urma pe noii parinti cu copiii din dotare,
simteam ca parca ei au parte de “a little extra”, pe care noi nu-l cunosteam.
Mi se parea ca ei au acces la un soi de fericire care noua, celorlalti, ne era
strain si imposibil de accesat. Decat daca…
Decat daca
ne apucam de facut copii. S-avem si noi, ce naiba! Sa aiba si umarul meu urme
de lapte regurgitat! Da’ io ce-am?
Zis
si…facut. M-am abonat la site-uri de parinti, am inceput sa citesc bloguri
de…parinti… am inceput sa frunzaresc literatura de specialitate… si brusc mi-am
dat seama ca n-am mai facut nimic pentru…mine. Toate astea fusesera pentru
copil. Asa incat am inceput sa intru in panica. Ma uitam la mamele din preajma
mea si deodata, nu mai vedeam “fericire” si nici acel “a little extra
something”, ci doar niste femei acaparate total de copiii lor, subjugate si
captive in acea viata exclusiv materna in care nu mai e loc de nimic! Inima imi
batea accelerat. Nu de fericire, ci de frica! Degeaba se chinuiau saracele
sa-mi explice cat de fericite sunt cand isi tin pruncii in brate, degeaba mi se
povesteau intamplari amuzante cu cei mici, degeaba aflam relatari despre uimitoarele
progrese fizice si intelectuale la doar 7 / 8 / 9 etc. luni ! Eu vedeam doar
niste mici tirani egoisti si rasfatati, care au omorat femeile din prietenele
mele si le-au inlocuit cu “mame”. Nu vedeam pacea de pe chipul unei femei cand
isi alapta copilul, ci durerea unei mastite si patru sfarcuri in loc de doua.
Ca si cum asta nu era de ajuns, lecturile mele ma faceau sa ma simt incapabila,
rea si…inadecvata. Nu sunt de acord cu multe dintre teoriile moderne, nu “simt”
niciun astfel de sfat ca potrivindu-mi-se si-i vad pe parintii cu bloguri de
parinti drept niste personaje mitice, perfecte, care, sper eu, nu exista in
realitate. Eu nu voi putea niciodata sa fiu atat de perfecta. Deci voi fi o
mama rea. Super.
Basca,
citesc recent o insemnare a unei mame singure (pardon, fara partener), care
zicea cam asa: Uitându-mă în jur, îmi părea rău pentru toate femeile
care, din prea multă iubire pentru soţi, din prea multă grijă pentru nevoile
lor (nesatisfăcute de propriile mame?) nu au avut dorinţa, răbdarea sau răgazul
să-şi descopere maternitatea în deplinătatea ei.
Adicatelea,
nu e bine sa-ti iubesti sotul? Prea mult. Un pic, acolo, merge. Merge? E ok? Nu
e bine nici sa ai “prea multa grija” pentru nevoile proprii. Nu, nu. Asta
denota probabil egoism. Cu alte cuvinte, draga bebe, te asteapta ani de
psihoterapie in fata, pentru ca eu il iubesc si pe tac-tu foarte (prea?) mult,
si pe mine, si pe mama si pe tata, si pe Bretzel si pe Stefi (pisicile din
dotare), deci asta ma face o mama de toata bafta, pentru care-mi cer scuze
anticipat. Promit sa-ti dau bani de terapie.
Un alt
articol pornea din start cu stangul (pentru mine), intitulandu-se: “Ghid de
conversatie pentru nemamici”. Ati
ghicit. Acel “nemamici” m-a nedumerit. Adica… femeile se impart in doua
categorii: mamici si ne-mamici. Pesemne e ca la fumatori. Parca si vedeam:
parcurile impartite in doua – spatii pentru mamici si spatii pentru ne-mamici,
restaurantele divizate, salile de cinema la fel…si, pe cale de consecinta,
prietenii de ani de zile impartite dupa acest criteriu nedrept: mamicia. Esti
mamica? Ai trecut. Nu esti? Mai stai o tura.
Iar la un eveniment
de parenting, creatorul unui site de timp liber pentru copii, afirma “Noi
suntem mai multi decat ei”. Sa traduc. Noi = parintii buni, implicati,
devotati, focusati pe copil. Ei = parintii care-si cresc copiii dupa metode
vechi, care nu au timp de copii (probabil cei care au si nevoi proprii sau
ceva) etc. Parintii de ca(@#.
O, nuuu! Vreau sa ies din malaxor! Scoteti-ma de aici,
ma sufoooc!
Dar era
deja prea tarziu. Eram deja insarcinata. Viata mea n-avea sa mai fie deloc la
fel. Si, in loc de fericire, eu traiam frica. Mie chiar imi placuse viata mea!
Asa incat,
in stilul caracteristic (asta, plin de nevoi de auto-cunoastere), am inceput sa
ma intreb de unde vine frica asta?
Pai tot din
programare. In principiu, cam facem ce-am fost programati sa facem. Atentie,
cand spun “programare”, ma refer la lucruri ce tin de exterior: educatie,
influente culturale, filme, contexte, experiente, tot. Eu una, n-am fost programata sa fac copii. Nu
vin dintr-o familie numeroasa, nu am crescut cu bebelusi prin preajma, nu
suportam nici macar sa stau cu copiii mai mici ai prietenilor parintilor mei
cand veneau in vizita. Ma iritau, ma agasau. Eu voiam cu adultii. Voiam sa iau
parte la discutii. Nu ma bagam in seama, stateam cuminte intr-un colt si-i
urmaream. Mai tarziu, in scoala, nu am avut cursuri de gospodarie, ci Olimpiade
la engleza, istorie si 10 pe linie. In liceu nu citeam romane, ci Gustave le
Bon si Jung. In timpul liber, devoram filme gen “O femeie face cariera”. Stiam
ce-i ala CV din clasa a noua si, intrucat in filme contau mult activitatile
extra-curiculare pentru o viitoare scoala buna si deci, pentru un viitor bun,
cu asta ma ocupam si eu. Numaram precum puscariasii zilele ramase pana la
zborul din cuibul parintesc. Pentru ca, nu-i asa, tot filmele te invata ca
trebuie sa fii independent. In filme, familia se reuneste de Ziua Recunostintei
si de Craciun. Iar atunci, toti sunt nefericiti si abia asteapta sa scape
de-acolo, din oraselele mici de provincie, datatoare de claustrofobie si sa se
intoarca in metropolele lor cu zgarie-nori si cariere implinite, departe de
mama si de tata. In “Baby Boom”, Diane Keaton renunta la o viata profesionala
pe culmile succesului, ca sa se retraga cu un bebelus solicitant, undeva
intr-un orasel minuscul, unde se apuca de facut gemuri. Supeeer! Ce incitant.
Priviti la
nivel macro filmele ultimilor 20 de ani si veti vedea ca toate transmit
aceleasi mesaje: invata bine, fa-ti relatii, munceste 10 ore pe zi,
concentreaza-te pe cariera, si lasa-ti familia in urma. Nu face copii, nu
alapta in public, nu gati in casa, cumpara semi-preparate si muuulte jucarii
copilului, ca sa compensezi lipsa ta de acasa, stai la serviciu si “make
partner”, ca sa ai bani sa-ti trimiti copilul la o scoala de top, ca apoi si el
la randul sau sa plece cat mai departe de tine, sa-si faca o cariera de top, sa
“make partner” si el si tot asa.
Iar chestia
asta functioneaza brici. De ce-ai vrea sa stergi copii la cur, cand poti lua
cina intr-un restaurant select, alaturi de oameni importanti? N-ai cum sa vrei!
Pana intr-o
zi. Cand ceva mai puternic decat orice programare culturala, orice film cu
mesaje subliminale, orice trend focusat pe rezultate, te pocneste de nu te
vezi. Se cheama instinct. Spuneti-i…programare naturala. Si, desigur, e valabil
pentru femei.
Anul trecut
am cunoscut o doamna care, asemeni mie, nu si-a dorit niciodata copii. Spre
deosebire insa de mine, a ajuns pana la aproape 40 de ani, fara copil. Cand,
intr-o zi, a lovit-o. Imi povestea ca dorinta de a face copii este atat de
puternica, de sufocanta, incat te consuma integral, nu-ti da ragaz sa respiri,
sa te intrebi, sa pui lucrurile in balanta, sa rationezi. Nimic! Asa incat a
inceput tratamente costisitoare si solicitante ca sa ramana gravida. Ca deh…la
40 de ani, zice-se ca-i mai complicat.
Cu alte
cuvinte…you can run, but you can’t hide :) .
Si din
acest moment incepe lupta. Lupta dintre femeia programata de societate sa
munceasca pentru performanta proprie si femeia programata de natura sa
munceasca pentru familie si deci, pentru copil. E o lupta nedreapta si a naibii
de grea. De cele mai multe ori, invinge instinctul. Si zeci de ani de lupta
feminista se duce pe apa Sambetei in secunda in care-si tine copilul in brate
pentru prima oara. Cand totul dispare din jur: job, succes, recunoastere, tot
ce-ai fost e parca aspirat intr-o gaura neagra atotconsumatoare – copilul. Viata nu mai are sens fara copil, dar are foarte
mult sens fara job. Problema e ca… ai muncit o viata intreaga pentru independenta.
Parintii sunt departe (tu ai vrut asta!), tu nu stii sa gatesti (de ce sa stai
la cratita?!?), sotul/partenerul de viata nu te poate ajuta prea mult pentru ca
cineva trebuie sa se duca la serviciu, sa furnizeze faimoasa “paine pe masa” si
iata-te singura cuc, cu un copil in brate pentru care nu te-ai pregatit nici
macar o secunda in viata ta de pana atunci. Pentru ca, ghinion, degeaba ai luat
10 la Bac si la Licenta daca nu ai tinut un bebe in brate vreodata si habar
n-ai cum sa tii priponita rama aia supradimensionata. Stii sa scrii un eseu
argumentativ, dar nu stii cum sa-ti pui copilul la san. Stii sa faci prezentari
in Powerpoint, dar habar n-ai cum sa coci o paine in casa. Ti s-a tot spus ca
astea nu conteaza. Ce nu ti s-a spus e ca, in general, femeile sunt inclinate
sa faca munca de femei, prin insasi programarea genetica. Adica: sa creasca
prunci, sa educe copii, sa gateasca si sa “tina casa”.
Si, dupa ce
prima faza a indragostirii de copil trece (ca cica asta-i sentimentul), ceva
din tine vrea sa revina la munca aia pentru care-ti foloseai, odinioara,
creierul in loc de suflet. Dar parca toate te dor. Cand esti la serviciu te
doare sufletul, ca ti-ai abandonat copilul, iar cand esti acasa, simti ca te
pierzi printre scutece.
Greu tare.
Dar, mamele
spun ca merita. Eu una imi doresc din tot sufletul sa aiba dreptate. Ca altfel…