Tocmai am
urmarit un episod din MAD MEN, care mi-a starnit nostalgii duioase. E vorba
despre momentul in care copywriteritza Peggy isi ia inima in dinti si-l anunta
pe seful ei de-o viata, ca pleaca. Asa ca m-am proiectat si eu in Peggy si
mi-am amintit plecarile mele.
Prima data
am plecat dintr-o televiziune. Aveam 20 de ani, eram in anul 3 de Jurnalism si traiam
o mare furie. Ma simteam nedreptatita si ranita in amorul propriu. Nu era nimic
major. Doar mi se refuzase o sansa, asa… din principiu: “C-asa vreau eu!”. Am facut totul in silent mode. Fata
constiincioasa, am predat casetele beta si am trantit usa in spatele meu. N-am
indraznit sa le spun fata in fata ce gandeam si ca plecam. Cateva ore mai
tarziu, telefonul imi suna de zor – eram trimisa la o filmare si eu inca nu
ajunsesem la redactie !!!!! Cu un calm de care esti capabil numai atunci cand
nu depinzi de un salariu (fie el luat pe-o conventie civila - atunci), le-am
spus sa nu ma mai treaca in grila de reporteri, ca eu nu mai lucram la ei
incepand de…. Acum. Si-am inchis!
Cu alta
ocazie am plecat dintr-o companie de relatii publice. Acolo mi s-a spus prima
data ca am prea multe opinii, dupa ce am indraznit sa intreb daca mai era ceva
in relatiile alea publice, in afara numaratului de articole aparute (cum ar
veni, “aparitii”) pe agregatoarele de stiri. In doar o luna de lucru acolo, imi
insuflasera asa o frica, incat m-am invartit mult si bine pe langa biroul
grande damei pana am indraznit sa ciocanesc si sa spun ca… plec. Nu m-au lasat sa-mi
termin ziua de lucru, de teama sa nu-i infestez si pe ceilalti cu ideile mele
revolutionare. Dar am aflat ulterior ca fusesem un angajat “regretat”.
Alta data
am plecat dintr-un subsol. Ma angajasem pe un post tip comunicare, dar esuasem
in revista presei si in citit benzi miscatoare pe posturi de stiri. Mai faceam
exceluri cu ziaristi si…cam atat. De lucrurile importante sau macar usor semnificative,
se ocupau cei de la etaj. Desi contactul cu sefa mea fusese mai mereu scanteios
si desi nu o data i-am simtit stropii de saliva pe fata, in timp ce racnea fix
in spatiul meu intim, tot mi-a venit greu sa-i spun ca plec.
O plecare
de pomina a fost dintr-un job de publicitate. Firma avea sa se desfiinteze si
tot eu am fost desfiintata cand mi-am prezentat demisia. Am fugit ca sobolanul,
si n-am pus umarul la salvarea corabiei. O, da! Eram mintiti zilnic si tot mi-a
fost jena sa-i spun femeii care m-a angajat ca…plec.
Firul rosu
din toate plecarile mele a fost mereu jena. Tarsa. De parca-i jigneam plecand. De
parca nu astea ar fi fost regulile jocului. Ma simteam vinovata ca o nevasta
adulterina cand cautam alte joburi de la calculatorul firmei. Vorba ceea – in patul
meu si pe muzica mea. Fiecare interviu de angajare dat in timpul programului,
la o firma concurenta, ma costa riduri pe fata si fire albe in cap. Eram
incapabila de minciuna rece. Imi construiam alibiuri peste alibiuri, scuze
intortocheate care implicau vecini inundati sau prieteni ajunsi in spital,
oprindu-ma apoi pe drum, sa aprind o lumanare la Biserica si sa-mi cer iertare
pentru fabulatii, rugandu-L pe Domnul sa ma pazeasca totusi, de tevi sparte si
picioare-n ghips. Reveneam apoi la birou (cel oficial), cu o mina speriata si
ma bagam direct in monitor. Stiam ca pe fruntea mea scrie: A fost la un
interviu!!
In tot
cazul, si acum mi se strange stomacul in amintirea acelor experiente. Eram un
soarece speriat de bombe. Pentru ca pe atunci, inca nu descoperisem puterea
cathartica a lui “Asa, si?”, pe care vi-l recomand ca exercitiu de eliberare,
ori de cate ori va macina spaimele astea.
Sau va
deschideti un business si jucati in alta liga a lui Asa si. :)