Cateodata soare: Umbre, amintiri și colțunași

Adevărul e că pentru mine, Iaşul n-a fost niciodată suficient de... acasă. O sincopă de patru ani între Oneşti, copilaria, şi Bucureşti, oraşul oamenilor mari, în toate sensurile posibile. A fost oraşul studiilor universitare, unde, întâmplător, trăia bunica mea. Bubu. O basarabeancă dârză, despărţită de părinți în clasa a patra, care a înfruntat un război mondial, o prigoană comunistă, un soț sever pe care l-a și îngropat cu ani în urmă, un cancer de piele de care a scăpat căzând în cap și patru ani de studenție în anii 2000 ai unei nepoate agitate, care a învățat-o să citească, pe sărite, Cosmopolitan și care i-a umplut casa de prietene, ca-n Sex and the City. N-am avut prea multe dubii când am schimbat casa din Copou, de lângă Universitate, cu garsoniera friguroasă din Apărătorii Patriei. E drept, mi-era dor de ea. De Bubu. Deși fusese o prezență constantă în timpul copilăriei mele, cei patru ani de studenție mi-au lipit-o cu adevărat de suflet. Distanța dintre noi se măsura doar în kilometri, pentru că desele noastre convorbiri la telefon ne creau cadrul imperfect, dar suficient, pentru manifestarea unui nor de energie și de feedback și de intimitate și de complicitate, pe care bunicii știu să-l aibă doar cu nepoții.

Așa că ziua în care nu ne-a mai răspuns la telefon a venit cu un val de tristețe asumată. Știam cu toții că avea să fie o chestiune de timp până când vom primi vestea fatidică. Avea 89 de ani, deși mie-mi spunea că are 85 încă de acum zece ani. Și, în ciuda vârstei, insistase să locuiască singură. Așa se face că atacul ei cerebral nu ne-a luat prin surpindere. Și nici că Poliția a trebuit să spargă ușa ca să intre.

Pe tren mi-am făcut de lucru cu filme, cărți, muzici. Totuși, de la București la Iași e un drum de șapte ore. Iar când în inima ta e un uragan, șapte ore înseamnă al naibii de mult. Aveam să o găsesc pe mama răvășită, trebuia să mă pregătesc pentru ce-i mai rău, ca să pot ajuta cum pot mai bine. Așa că lectura devorată întâi a fost "Privind soarele în față", de Irving Yalom, despre gestionarea mortalității. Lăsând la o parte faptul ca autorul, un scriitor pe care îl iubesc mult, nu ia în calcul viața de după moarte și că operează cam multișor cu "neființa" pentru gustul meu de creștină semi-practicantă, emite totuși un gând la care merită reflectat: motivul pentru care suferim atât de mult când cineva drag se prăpădește, este pentru că acele momente ne aduc față în față, în ring, la tatonare, cu propria noastra finalitate. Iar ASTA ne înspăimântă. Or, frica doare. Așa că, în cele șapte ore m-am gândit și la asta. Definiția colacului peste pupăza. În condițiile în care bunica mea n-a murit.

Au dus-o la spital de îndată ce au găsit-o. Abia mai sufla, era lovită la tâmplă, cu un ochi bușit și conștiința suspendată. La spital, verdictul a fost nemilos: infarct cerebral hemoragic, edem, paralizie pe partea dreaptă și două variante de lucru: moarte rapidă sau legumă pe viață.

Fostă profesoară de matematică, Bubu avea o minte brici. La 89 de ani. Pe care și-o antrena zilnic, repetând numele colegelor de internat, copiii prietenelor mele, făcând socoteli în gând și citind tot ce-i pica în mână, deși văzul nu-i mai era aliat de mult. Cea mai mare frică a ei era să-și piardă mințile. Fiind cea mai tânără dintre vecini și cea mai tânără dintre prietenele ei, a asistat la degradarea treptată a multora. Și, dacă trupul și-l tolera mai neascultator, o minte absentă nu era o opțiune. Nu o dată mă suna speriată să mă întrebe ce zi era, pentru că tocmai se trezise din somn și picase testul datei curente. O linișteam atunci spunându-i că uneori nici eu nu știu ce zi e, fără să fiu adormită. În sfârșit. Diagnosticul de "legumă" nu ar fi fost niciodată acceptat de ea. Și nici de noi. Trebuia să facem tot ce ne stătea în putință s-o... înviem.

Am ajuns la Iași seara târziu. Cu ochii diluați de lacrimi, mama încearca să mă pregătească pentru ce-i mai rău.

"Bubu nu mai e Bubu. O s-o vezi mâine. E răstignită în pat, legată de mâini și de picioare, că se agită rău de tot, cu un tub băgat pe nas prin care trebuie hrănită, respiră greu și doarme încontinuu. Nu știe cine sunt, nu vorbește, e... ca un animal."

De cum am aflat diagnosticul, am început să citesc despre atacul cerebral. Cunoscătorii, oameni trecuți prin povești cu AVC, mă întrebau temător:

Cunoscătorii știu. E nasol.

Așa că m-am documentat. Am aflat că "legumele" se iau la pachet cu pempărși, mâncare de bebeluși, feedback în comunicare zero, afazie, inerție... Eram pregătită pentru toate astea. Și pe toate le-am constatat a doua zi, când am vizitat-o. Două paturi la stânga, o altă doamnă cu AVC necheza în somn. Cu o zi înainte, în prima zi de după, Bubu mișcase. Bubu icnise. Bubu o mângâiase pe mama. Asta nu era "legumă".

Mai pe seară, când o hrăneam, a deschis ochii. A început să strâmbe din nas și să execute un tic de-o viață. Asta clar nu era "legumă". Iar o zi mai târziu, am găsit-o studiind curioasă scena din patul de alături. Un domn în vârstă își hrănea soția cu lingurița, biata femeie fiind la al doilea atac. Mânca supusa, deși nu știa cine o hrănește. Îl credea pe cuvânt că e soțul ei.

Bubu căsca și privea. Focaliza. Îi știam privirea aceea. Ușor piezișă, pentru că bunele maniere o împiedicau să se holbeze, dar suficient de centrată cât să înțeleaga firul epic. Descrierea "babă curioasă" și-a asumat-o toată viața, fără remușcari. Iar ASTA era orice, numai legumă nu!

- Ce fel de doctor e ăla care, din vârful limbii, savant și autosuficient, plescăie o astfel de sentință pe viață?! - De ce trebuie să sfârșească așa?! A fost un om bun, merita un altfel de sfarșit. Demn, lucid!

- Stai așa, cine ești tu să decizi ce sfârșit merită cineva?

- Un om cu atâta prezență și conștiință de sine să ajungă la demență?!

- Nimic nu e întâmplator. E o lecție în toate astea. Trebuie doar să-i gasim rostul și s-o învățăm.

- Ce lecție? Când ea ne-a dat nouă cea mai importantă lecție: verticalitatea. O viață cu capul drept.

- Nu ai de unde să știi ce cară în spate acest suflet. Important e ca noi sa învățăm ce avem de învățat. În aceste zile, noi creăm karma. Noi acum ne decidem tot viiorul, prin lucrurile pe care le gândim, prin faptele noastre, există niște legi mai presus de noi, care au o noimă, chiar dacă nu le pricepem.

- Știi ceva, ia mai lasă-mă cu tâmpeniile astea.

Acasă, începuse curățenia. S-au golit dulapurile, s-au aruncat lucrurile vechi, s-a ales utilul de inutil. Teoretic, ne pregăteam de înmormântare. În biroul meu, caietele și dosarele rămăseseră încremenite din ziua în care am plecat la București. Cursuri din anul I, caiete de seminarii, agende umplute cu coduri de casete Beta, din vremea primului meu job, la TVR, caietele cu însemnări diverse, nimicuri aduse din Belgia, prostioare fel de fel și... multe brichete. Am ales unul, două suveniruri din studenție și restul, la tomberon! Nu-mi păsa. Oricum nu am de gand să mă mai intorc vreodata în Iași. Orașul ăsta nu mai are nici un rost fără Bubu acolo și oricum, de când am terminat facultatea găseam vizitele acolo a fi mai mult surse de agonie decât de extaz. Pentru că fiecare colțișor din orașul ăla mustește a amintiri. Cu atât mai mult zona Universității. Amintiri care au fost atât de frumoase, încât acum mă dor. Mi-e mult mai ușor să mă gândesc la anii de liceu, o perioadă pe care am sărbătorit-o trei zile și trei nopti, de fericită că s-a încheiat. Așa că am terminat-o cu Iașul, cu tot cu casa din Toma Cozma, care nici pana în ziua de azi nu stiu cine-a fos. Gata!

Am citit la un moment dat despre un experiment al unui medic oncolog care a încercat o formă de terapie alternativă pe pacienții săi în fază terminală. Detaliile îmi scapă, însă cred că am reținut esențialul: terapia consta în repetarea unor cuvinte magice: te iubesc, mulțumesc, iartă-ma. Inutil de spus că oamenii au început să se vindece. Ce soluție simplă și eficienta! Unde mai pui că nici n-ai nevoie de medicamente și nici de spitale ca să spui cuiva: te iubesc, mulțumesc, iartă-ma, te iert.

Doar că, pe cât de simplu e tratamentul, pe atât de complicată îi este administrarea. Cum să spui "te iubesc", dac[ o viaţă întreagă ai fost învăţat că nu e bine să-ţi etalezi ungherele sufleului, aşa, orişiunde? De ce să iert? N-am ce să iert. Sau "mulțumesc"? Nu trebuie să ZICI ce simți, trebuie să ARĂȚI. Fapte, nu vorbe. De vorbe e capabil oricine.

Măi să fie? Chiar așa ușor de spus or fi vorbele astea? Sau poate doar ne ascundem în spatele acestor platoșe de cugetări arhaice pentru că, dacă ne-am dezarma și dacă am spune cuvintele astea simple, din suflet, pe bune, ne-am topi de atâta dragoste?

E nevoie de mult efort sa începi să le gândești. E nevoie de și mai mult efort să le spui. Dar, în situații de viață și de moarte, ești dispus sa încerci orice. Și e teribil de grea încercarea verbalizarii. Pentru că în clipa în care încep cuvintele să se rostogolească pe bolta palatina, încep și lacrmile să se rostogolească pe obraji. Nu ne dăm seama cât de puțină iubire ducem zi de zi, decât atunci cand începem să manifestăm mai multă și aproape că nu rezistam. Corpul nu ne mai ascultă: inima bate cu putere, ochii încep să plângă, nasul începe să curgă, ne tremură mâinile și..., minune, odată emise poțiunile astea magice în eter, toate ne trec, începem să zâmbim și apoi ne ștergem mucii din barbă defensiv: „Haha, uită-te la mine, om în toată firea, ce m-o fi apucat?”

Partea frumoasă e că, odată învațată mintea să producă astfel de gânduri, rostirea lor devine din ce în ce mai ușoară. Și, pe măsură ce dai dragoste, primești. Te reîncarci de bine. De unde? Asta nu-i treaba mea s-o explic. Dar știu că așa e.

La o săptămână de la internare, bunica mea a întâmpinat vizita de dimineață cu furtunul de alimentare extras din stomac. Și, de parcă asta nu era de ajuns, și l-a scos cu mâna "paralizată". Medicii au fost șocati. Infarct hemoragic la 89 de ani??? Asemenea recuperare?! Mai târziu în zi, mama a hrănit-o cu lingurița și i-a trezit apetitul cu... Coca Cola. Ei bine da, această basarabeancă sadea, fiică de chiabur, în casa căreia se învârteau cozonacii cu zecile, care tăia porcul singură și care a fabricat vin o viață întreagă din propria-i vie, dezvoltase în ultimii ani o „guilty pleasure” față de licoarea neagră acidulată. Pe care i-o întrețineam toți, de la soțul meu, care o inițiase în gustul cel nou, până la noi, ceilalți, enableri ca la carte.

Pe seară, a început comunicarea adevărată. Cu feedback cu tot. E drept, vorbirea îi fusese grav afectată, dar câteva cuvinte le pronunța clar. Mai important de atât, apăruse feedback-ul în dialog. Ne răspundea, semn că procesele cognitive reîncepuseră să se petreacă. Sinapsele se refăceau. Căile i se luminau. Veștile erau bune.

Cum decizi care e cea bună soluție pentru cineva lipsit de discernământ? Cum știi? Cum faci ca să ocolești reflexele izvorâte din frică, din vină autoindusă și de prin alte cotloane mizerabile, care-ți comandă să te sacrifici pe tine aiurea, fără să contribui astfel la nici măcar un strop de mai bine pentru omul ăla? Sau poate că sacrificiul nu e inutil. În fond, jertfa e un instrument uzitat în mai toate sistemele religioase. Cum știi? Cum iei o decizie pentru altul, când în fața ta se aștern mai multe căi?

În lupta cu tine, nu poți să câștigi. Câtă vreme te ai pe tine adversar, n-ai nici o șansă. Cum o dai, nu-i bine.

Pentru că, în povestea asta, oricât de minunate și neasteptate ar fi progresele, întregul nu e cel mai optimist scenariu. E alba neagra. Și în joc sunt vieți și conștiințe încărcate.

Dar, după ce plângi și iar plângi și implori pentru o solutie, după ce înțelegi ca trebuie să te reîmprietenești cu tine, ca să nu te mai pui la zid singur și să apeși tot tu pe trăgaci, într-un final alegi.

A fost nevoie ca multe planete să se alinieze pentru ca bunica mea să ajungă la mama acasă. Totul s-a petrecut foarte repede. Bagajele s-au luat aproape din mers, abia am apucat s-o pup pe Bubu, care nu m-a recunoscut, mama a închis repede centrala, a plătit vecinul care lucrase la grădină şi duse au fost.

În două ceasuri, casa de la Iași s-a golit. Nu de mobilă, nu de obiecte. De suflet. Acolo, în mijlocul bucătăriei, căznindu-mă sa înghit două linguri din ciorba bunicii, pentru că şi pe mine mă aştepta un alt drum de alte şapte ore înapoi acasă, am simţit că încep să mă sparg. Ca un baraj zdrobit de viitura, am explodat. Într-o secundă, m-am revărsat. Şuvoaie de lacrimi curgeau în timp ce mintea mea procesa sute de trăiri. În fiecare dâră de lacrimi se contopiseră amintiri: iubiri bocite în pernă, sesiuni de învățat în grup, pisici torcând pe prispă, roșii mâncate direct de pe vrej, pere căzând cu zgomot din copac, căței veseli, discuții interminabile între fete, măcinând aceleași subiecte vreme de patru ani iar și iar, colțunași moldovenești, povești din Basarabia, istorii de familie petrecute în Siberia, oale clocotind cu borș, sobe încinse și nămeți până la ferestre, furtuni agresive și trăznete în curte, despărțiri cu cântec, certuri cu dezmoșteniri și împăcări tacite. Ură și iubire, multă, infinită iubire. Plâgeam din toate balamalele dor de mine, dor de ea, dor de noi.

Negări, furii, mulțumiri, tristeți, apoi iarăși furie, iubire, amintiri, negocieri și, în final, cu obrajii mânjiți de rimel, acceptare.

- Ce faci? Unde ești?

- Te-ai întors de la Iași?

- Când ai zis „acasă” credeam că...

- Nu, adică da, ai dreptate, dar nu...Vin azi. Abia aștept să vin.

Este prima dată când încui poarta casei iar în urma mea nu mai e nimeni. Nimeni care să-mi ureze drum bun, nimeni care să-mi plângă plecarea, nimeni care să încuie poarta dupa mine. Taxiul mă duce la gară, lăsând în urmă studenți guralivi, purtându-și vrafurile de cursuri în brațe, clădiri îmbibate cu momente, colțuri de străzi prăfuite de amintiri mai vii ca niciodată.

Trenul Iași – București (și retur) se oprește la un moment dat și schimbă locomotiva. Așa încât, biletul pe care-l primești e o loterie. Nu știi niciciodată cum îți începe și cum se termină călătoria. Mergând cu fața înainte sau de-a-ndoaselea.