Mi-am petrecut ultimii zece ani cautand. Cautand un drum, cautand un rost, cautandu-ma pe mine. Am pendulat intre patru domenii si am topait sprinten din job in job, adunand randuri multe intr-un CV care, de fapt, n-a aratat niciodata mai nimic. Am cunoscut oameni feluriti. Am jucat pe scene care mai de care, schimband, pe rand, decorurile. Un singur element nu s-a schimbat niciodata – oamenii. Sa rectific. Tehnic vorbind, oamenii erau mereu altii, insa reactiile lor, emotiile lor, gandurile lor – mereu aceleasi. Iar eu la fel, dimpreuna cu ei.
Unul din numitorii comuni era faptul ca niciodata VINA nu apartinea nimanui. Si nici macar nu e vorba despre vreo gena machiavelica ... Fundametal si cu maxima sinceritate, noi credem ca vina se afla mereu in exterior. Niciodata in interior. Iar cand ramanem fara suspecti, e simplu: de vina e contextul, sistemul... astrele...
Un alt numitor comun intalnit pretutindeni este ura fata de colegi. Noi nu stim sa lucram impreuna. Sau, reusim aceasta performanta numai atunci cand ne uneste o ura comuna (de pilda, impotriva unui sef mizerabil). Altfel, intotdeauna suntem cel mai napastuiti, cel mai nedreptatiti din tot colectivul, ori de cate ori calcam in strachini. Insa, daca roata se invarte si facem ceva bun, avem grija sa se afle ca SINGURI.... am salvat lumea.
Murim de grija colegilor. Asta pentru ca traim cu impresia (deseori falsa) ca noi facem totul. E drept... frecam menta si noi, dar... cand se poate! Ceilalti insa, niste neispraviti. Toata ziua la cafele, toata ziua pe Facebook, toata ziua pe telefonul firmei. In timp ce noi... TRUDIM!
Indiferent daca oamenii in cauza sunt executivi cu salarii de patru cifre pe luna sau muncitori care-si sprijina sapele zi lumina, tiparul este repetat cu sfintenie. Mereu acelasi. Oricat de instabil al fi mediul economic, un lucru e sigur: asteptarile nu ne vor fi niciodata inselate.