Nostalgii de subteran

Am avut ocazia ieri sa ajung cu metroul pana aproape de prima mea casa in Bucuresti, schimband pana acolo vreo doua linii. Iar daca se intampla sa nu am la mine o carte nominalizata la premiul Nobel pentru literatura sau vreo revista penala de scandal, o calatorie asa lunga se lasa mereu cu adevarate cascade de amintiri, in care niciuna n-apuca sa ajunga la destinatie, fiind mai mereu acoperita de alta si alta si tot asa, pana ajung eu la destinatie si constat ca viata mea de Bucuresti de pana acum poate fi povestita in...statii de metrou. Si cred ca sunt doar cateva statii care sa nu-mi inspire nimic. Cu celelalte insa, am reusit sa tes o panza bogata de amintiri.

Prima statie de metrou de care se leaga amintirile mele bucurestene este fireste, Gara de Nord. Imi amintesc cum pe 1 august 2005, la ora 13.00, trenul de Iasi ma aducea aici, dimpreuna cu o valiza burdusita de lucruri "esentiale". Misiunea mea era sa-mi inchiriez rapid o garsoniera, fiind totusi avertizata de un prieten bun ca operatiunea asta dureaza uneori si o luna (!). Taraindu-mi valiza, m-am bagat la metrou si m-am indreptat spre locul de intalnire cu gazda mea temporara. Imi spusese sa-l intalnesc la birou. Zis si facut. Cobor la Tineretului, ma opresc la un chiosc de ziare, cumpar Anuntul Telefonic (incercand sa inteleg de ce se numeste asa un ziar de imobiliare) si ma indrept spre biroul omului. Erau, cred, 100 de grade in ziua aia. Credeam ca ma voi lichefia si ca ma vor gasi topita sub valiza. Dar am reusit sa ma intalnesc cu prietenul in cauza si, racorindu-ma cu o apa rece rece si tragand cu sete dintr-o tigara (plecasem de acasa, ce naiba!) am dat primul telefon. Nu va suparati, mai e disponibila garsoniera din A-pa-ra-torii Patriei (wtf?! "Aparatori"?). Pot s-o vad acum? A, e aproape? Bine, ajung in 20 de minute. Am coborat la capatul lumii. In stanga statiei de metrou cu acelasi nume deja nu se mai vedeau blocuri (semnul suprem al civilizatiei, nu?). In 30 de minute batusem palma pe ceea ce avea sa devina garsoniera mea de burlacita. Tin minte cum valiza de "esentiale" nu includea, desigur, asternut de pat, asa incat vreme de 2 zile am dormit direct pe canapea, pe o perna cumparata de la un Selgros din apropiere.

Apoi au inceput interviurile. In cautarea unui rost. Stefan cel Mare - aici ar fi trebuit sa fiu maketing ceva pentru niste pachete de produse destinate lauzelor din toata tara. No, thank you! Grivita - un soi de TV host pentru o emisiune de maxim angajament politic pe... OTV. Sorry, gotta go! Aviatorilor - politici de subsol; Izvor - ah, Parlamentul!;
Victoriei - PR de 3 parale; Eroilor - advertising, mon amour, o dragoste cu mare pasiune si cu capete sparte in final.

La Pacii statea un fost. Iar la Romana ma intalneam cu cel care avea sa devina viitorul meu sot. La Universitate ieseam mereu cu colegii de munca si despicam
firul managerial in sapte. La Unirii ma vedeam cu fetele mele, "surorile" mele cu care venisem din Iasi, dorindu-ne la unison sa cucerim Bucurestiul (fuse si se duse. visul, adica). La Aurel Vlaicu puneam tara la cale cu proiecte noi, care insa n-au zburat niciodata prea inalt.

La Titan am fost tineri casatoriti iar Iancului inseamna, acum, acasa.

Dar niciodata nu va inceta sa-mi fie dor de Aparatorii Patriei.