Acum cateva saptamani m-a intrebat cineva ce parere am despre toate cate se intampla in Romania zilelor noastre. Ce cred eu despre reducerile salariale, despre bugetari... Nu mai vorbisem cu persoana respectiva astfel de chestiuni pana atunci si nici nu stiam "cu cine tine", caci politica e motiv de scandal pana si intre prieteni buni zilele astea, asa incat am incercat un raspuns ocolit, incercand sa camuflez furia pe care o simteam vizavi de acest subiect. Cum insa nu sunt un as al disimularii, m-am dat de gol imediat: Nu! Nu pot fi de acord cu o masura abuziva, care nu rezolva problemele Romaniei, care-mi saraceste parintii si bunica si care, in principiu, e o mare mizerie! Nu i-am raspuns fix asa dar, orisicat, partenerul meu de dialog a conchis, incercand sa ciupeasca o coarda solidara: "Noi ii tinem in spate." N.red.: Noi. Angajatii la patron. Corporatistii platitori de taxe. De parca parintii mei n-ar fi platit un impozit toata viata lor. Ba chiar la stat e mai usor decat la patron. La stat, darile ti se retin direct si esti sigur ca au ajuns unde trebuie. La patron, s-ar putea sa te trezesti ca nu ti s-a platit CAS-ul de 2 ani, dar asta e alta poveste si deja divaghez. Nu stiu cum se face, dar cand eram mici aproape toti ne doream sa ajungem fie medici, fie profesori, fie politisti, fie... gunoieri. Cumva, copii fiind, identificam pesemne ceva "bun" in toate meseriile astea si ne proiectam, cu ochii mintilor nepervertite de atunci, in fata claselor de elevi, ingrijind bolnavi sau, de ce nu, plantand flori si strangand gunoiele patriei. Voiam sa ajungem... bugetari. Acum insa, suntem executivi, manageri sau asistenti de diverse, officers de orice. Acum cheltuim averi pe lucruri de care nu avem nevoie, justificand totul prin "lifestyle". Acum castigam mai mult decat parintii nostri bugetari, dar punem deoparte mai putin sau...deloc si contribuim la lumea asta cu...cat la suta?
Noi nu ii tinem "in spate" pe ei. Caci daca am face-o, abia atunci poate am face si noi ceva bun pe lumea asta.