Am simtit-o de cand am coborat din taxi, in fata hotelului. Ca sa fiu sincera, la inceput nici nu stiam a ce miroase. In inocenta mea am crezut ca tocmai spalasera strazile, fiind o ora destul de mica a diminetii. Am crezut ca... ce chestie si cu strainii astia... spala strazile cu sampon cu miros de pin...
Au urmat apoi 3 zile de maxim bine, in care am plonjat dintr-o parte intr-alta a Vienei, vizitand tot, bifand obiectiv dupa obiectiv, ca niste turisti hulpavi ce suntem, avizi de consumat "city break-urile" lasate de la bunul Dumenzeu in cel mai eficient mod cu putinta, profitand de fiecare combi-ticket si de fiecare discount posibil, caci, nu-i asa, nu se stie cand mai ajungem aici. Ce porcarie! Plase elastice de retele de transport precise ne aruncau in orice colt al Vienei doream cand, la un moment dat, intr-un parc proaspat udat de ploaia care ne ruinase (!!!) o zi de sedere, o adiere mi-a adus din nou mirosul din prima zi. Flash back-uri proustiene mi-au scanteiat amintirile si m-am trezit, pret de cateva secunde, in spatele blocului bunicilor mei, alergand printre copaci, calcand sub talpi pamantul mustind de ploaie. Trezita din scurta reverie, am realizat: mirosea a verdeata!
Apoi mi-am amintit ce aflasem dintr-un ghid in urma cu cateva ore: jumatate din Viena este inverzita iar conservarea spatiilor verzi este litera de lege pentru vienezi. Cu sufletul clocotind de furie am inceput sa ma gandesc la frumosul meu Bucuresti, in care mi-am dorit atat de mult sa ajung ca sa "ma" ajung si care ar fi putut fi cu adevarat frumos, daca. Daca! Dar "daca" nu se va intampla niciodata. Cel putin, nu cat voi trai eu. Sau copiii mei. Pe care nu indraznesc sa-i fac aici, printre primari care se fac ca lucreaza, presedinti care hipnotizeaza mase precum iluzionistii de circ si care sunt in continuare girati de sute si sute de oameni, printre gropi care omoara oameni, printre fii si fiice de tati importanti si printre posete scumpe purtate de dame care nu stiu cine dracu era ala...unu'...Hermes parca.
Pufnind de naduf, aleg sa-mi zic: ei si? Parca la ei alearga cainii cu covrigi in coada! Si ei au coruptii lor! Si in firmele lor se practica tot felul de mizerii! Si, daca te bate gandul sa pleci, afla ca vei umbla toata viata cu un stigmat pe frunte, traind in singuratate, fara prieteni si suferind de mania persecutiei, pentru un singur pacat: de a nu fi unul de-al lor.
Ridic ochii din pamant si ma uit din nou in jur, in parcul lor cel verde: pe alee, doi joggeri alearga lejer; undeva, la cativa metri distanta, o femeie vorbeste la telefon, stand pe iarba jilava si sprijinind un copac; din fata, doi biciclisti ne atentioneaza ca stationam taman pe pista lor si ne zambesc cand trec pe langa noi; in dreapta, cativa copii se zbenguie cu rolele pe alte alei.
Intr-o clipa imi amintesc duminica in care am iesit pentru prima data cu bicicleta in parc. INTERZIS BICICLETELOR. INTERZIS STATUL PE IARBA. INTERZIS CU INGHETATA. INTERZIS CU CAINI. Probabil ca nu peste mult timp, o noua placuta va impodobi parcurile patriei: INTERZIS... TOT. Permis: VOT.