Lucrez intr-o bransa plina de importanta. Imaginati-va ca, daca legendele Olimpului s-ar fi petrecut in bransa asta, razboiul troian ar fi izbucnit de la 2 milimetri calculati in minus ori plus sau de la un sticker pe care, culmea, n-a incaput Republica lui Platon.
Comparatia de mai sus este catusi de putin exagerata, va asigur. Iar problema cea mai mare este ca, intr-o asemenea breasla, fiecare fir de nisip mutat de la stanga la dreapta are potentialul de a crea adevarati guru ai jobului, care se vaita, se vaicaresc si isi repeta la nesfarsit faptele de vitejie. Sa fim bine intelesi. Aici nu e loc de modestie. Ai facut ceva? Cat de mic? Fa bine si da-le tuturor de veste. Urca-te pe piedestal, ia-ti o trambita si urla-ti realizarea cat te tin bojocii. Asa, toata lumea va sti ca TU esti omul pe care se poate conta.
Dupa 20 de ani de caractere polisate de sistem, paroxismul a patruns in cele mai nepotrivite locuri si se manifesta in toata splendoarea in cele mai dubioase momente. Isteriile izbunesc din nimic si prea multa energie se iroseste pe nimicuri. Asa incat, permiteti-mi sa le adresez 2 intrebari personajelor imaginare cu care port acest dialog:
1. Jobul tau salveaza vieti? 2. Ceea ce faci tu sunt chestiuni de viata si de moarte?
Si-atunci... de ce atata isterie?
P.S. A nu se confunda responabilitatea si seriozitatea (indiferent de ocupatie) cu exagerarea nimicului transformata in norma (din nou, indiferent de ocupatie).