În urmă cu vreo 4 ani, născuse o prietenă a soțului meu. Îmi amintesc prima întrebare pe care i-am adresat-o când am văzut-o, după fericitul eveniment, programat de chirurgul obstetrician. Reportericește am întrebat-o cum a fost noaptea de dinainte de operație, ce-a visat, dacă a dormit. Mi se părea halucinant să știi că acea noapte va deveni hotarul dintre două vieți, ambele ale tale: viața de dinainte de copil și viața de după. Îmi închipuiam că trebuie să fie cea mai grea dintre nopți, cu un somn chinuit și vise înfricoșătoare, vedenii în întuneric și gânduri fel de fel. Cum să dormi când a doua zi naști?!
Iaca bine.
Am dormit beton. La ora 7, ceasul a sunat. Nu știam atunci, dar avea să fie ultima oară timp de un an de zile, când foloseam funcția de alarmă a telefonului mobil, funcție îndeplinită cu succes ulterior, de fiul meu. M-am ridicat din pat ușor amnezică. Eram deja internată în spital de o zi, planurile mele de a naște natural se duseseră pe apa sâmbetei din cauza degradării accelerate a placentei, așa încât copilul trebuia scos cât mai repede la lumină. Sau, cel puțin asta am înțeles eu.
Mi-am dorit mult să nasc natural. Sigur, am parcurs și eu teoria găsită pe net, despre beneficiile nașterii naturale, m-am și îngrozit la niște filmulețe, am și învățat toate etapele travaliului, ca să fiu cât mai pregătită pentru marele necunoscut, dar adevărul e că eram curioasă. Cum se simte? Ce faci? Cum e? Cum faci? În continuare îmi doresc să trăiesc experiența asta, așa cum îmi doresc să aud liniștea de la Pol. Sunt pur și simplu curioasă.
Mi-am luat halatul, papucii, niște șervețele (?!?) și am plecat. Între rezerva civilizată, cu baie inclusă și opțiune de rooming-in și blocul operator era un hol care-mi amintea de proverbialul "green mile", acel drum parcurs de condamnații la moarte, între celula închisorii și încăperea unde are loc execuția.
Blocul operator mirosea a cafea și dezinfectant. Asistentele sporovăiau ca și cum totul era normal, în grafic, ca întotdeauna. Heeei, lumeeee, eu nasc azi! AZI!
- La cine ești, păpușa? mă întreabă o asistentă uscățivă.
- La doamna doctor Șerban, răspund gâtuită. Cred că trebuie să intru la monitorizare...?
- Da, hai aici.
Ne îndreptăm către o încapere cu neoane stridente. În trecere, lăsăm în urmă alte încăperi pe care scrie "Travaliu 1", "Travaliu 2". Acolo, niște femei se zvârcoleau ca posedate, pe paturi. Una într-un pat, alta în celălalt. Mă gândeam totuși că travaliul, acea parte crucială a nașterii unui copil, se desfășura măcar în rezervă, dacă nu acasă, în condiții ceva mai prietenoase. OK, mie mi-ar fi frică să nasc acasă, dar parcă nici în deplină singurătate, într-un salon hiperluminat, conectată la aparate, fără soț, fără mamă, fără nimeni alături, nu mi se pare o încununare a feminității și nici un mod încurajator de a începe călătoria în universul maternității.
Nu știu cum e la privat, eu am născut într-un spital de stat. Poate la privat ai dreptul de a alege cum îți trăiești travaliul și cum îți experimentezi durerile facerii, poate că dacă plătești banu' gros, îți cumperi intimitate și înțelegere. Îți cumperi un culcuș la care orice animal are dreptul atunci când își naște puii.
- Nu, iubita, nu le lăsăm pe graviduțe în rezerve. Trebuie să le ținem sub observație, să știm dacă Doamne ferește..., nu-și termină gândul asistenta pe care am întrebat-o dacă acolo, sub neoane, își duc durerile femeile care aleg să urmeze cursul firesc al naturii, dar care totuși vor să beneficieze și de medicina cea avansată.
Îmi amintesc că o urmam pe asistentă cu pași mici, înspăimântată până la Dumnezeu și înapoi. Deși îmi dădeam seama ce se întmpla cu mine - procesul începuse în urmă cu câteva săptămâni, dar atunci ajunsese la apogeu -, nu puteam controla acea nevoie imperioasă de a mă atașa de orice femeie se întâmpla să aibă cât de cât grijă de mine. Ca un pui dezorientat, în căutare de cuib, de mamă, de ajutor. Citisem despre faza asta. Terminală. Regresivă. Mama care devine ea însăși bebeluș, proces prin care mama reușește să se mufeze la nevoile nou-născutului, pe care-l simte și-l înțelege instinctiv. Regresia este într-atât de puternică încât aproape orice femeie cu care intri în contact îți devine pseudo-mamă, la care apelezi, tacit, pentru ajutor. Este un lucru pe care toate femeile trebuie să-l știe. Nu din lene, nu din dezorganizare, după ce nasc vor avea nevoie de ajutor. Pentru că ele vor fi precum pruncii lor. Iar datorită acestui fenomen, vor fi niște mame grozave!
Eram întinsă pe masa de operație și căutam din priviri... o mamă. Am găsit-o la dreapta mea, în persoana unei asistente pe care am simțit-o caldă. Zâmbea. Mă asigura din priviri că totul e ok. Am cerșit, încet:
- Îmi spuneți și mie ce se întâmplă acolo? Vă rog mult, mi-e foarte frică!
M-a strâns de mână și a început să-mi vorbească. Nu-mi amintesc ce-mi spunea, dar mă ancorasem atât de tare în privirea ei calmă și blândă, încât timpul se oprise în loc. În ochii ei vedeam generații de femei care trăiseră aceeași frică, femei care trecuseră pragul maternității tremurând din fiecare fibră de mușchi, vedeam mâini care mângâie protector pântece perfect rotunde, de parcă întreaga esență a ființei noastre șade într-o sferă plină de lichid amniotic, o vedeam pe mama, pe bunica, pe străbunica despărțită de copiii ei într-un vagon siberian... Vedeam ochii șarpelui Kaa din Cartea Junglei, unul din primele desene animate văzute de mine și mă vedeam pe mine, topindu-mă într-un mare necunoscut. În ochii căprui ai acelei asistente, mi-am văzut toată viața, pe repede înainte, încât nici n-am auzit primul plânset al copilului. M-au trezit râsetele medicilor și vocea doctoriței mele, care mă felicita.
Îl auzeam plângând acolo, pe o masă, unde un alt doctor îl moșmondea și-l împăturea într-un scutec curat. O asistentă mi l-a pus la obraz. Și a tăcut. Nu știam ce să fac, eram complet nepregătită. Îmi aduceam aminte ca prin vis de toată teoria citită și însușită la cursuri, unde am învățat ce important e contactul copilului cu mama, după naștere, cum ar fi trebuit să-l simt pe piele și chiar să-l alăptez! Atunci și acolo!
Dar ce poți face? Ești întinsă, sedată, regresată psihic.
- Hai mami, că trebuie să plece bebe!
- Un piiic, cinci minute, mă tânguiam eu ca atunci când eram mică și mă striga mama de la balcon să intru în casă.
Nici până-n ziua de azi n-am înțeles de ce fug cu copiii atât de repede. Nu-i ca și cum trebuie să eliberezi sala de operații a.s.a.p. Tot mai durează jumătate de oră, până te coase, până pleci la reanimare. De ce nu poți petrece timpul ăla, conectându-te cu copilul tău? Alăptându-l? Mângâindu-l. Uitându-te pur și simplu la el, să-l cunoști! De ce nu poate intra tatăl în sală, în acele 30 de minute, ca să vă conectați cu toții, unii la alții? Sigur, cine nu vrea asta, nu-i nimic, să i se trimită copilul la Neonato și asta e. Dar dacă tu, ca mamă, îți dorești lucrul ăsta, de ce nu permite "politica spitalului"? Spital Prieten al Copilului, altminteri. Mă depășește.
Sedată, tăiată și regresată psihic, nu poți face nimic. Urmează apoi 24 de ore la Reanimare. Unde ești în continuare, sedată. Nu, nici acolo nu ți se aduce copilul. Copilul nu e al tău, e al Maternității. Al sistemului. Dar nu-i nimic. Neavând nicio legătură formată cu o zi înainte cu copilul meu cel nou-născut, nu am stat să mă gândesc prea mult la despărțire. Am luat-o ca pe un dat. Așa se face.
A doua zi de la operație am revenit în rezervă, la soț, la mama, la moașa pe care o angajasem să mă ajute cu alăptarea, dar ia copilul de unde nu-i.
- A doua zi, când veți reveni în rezervă, o să vă găsiți copilul acolo., mă asigurase o asistentă cu vreo două luni înainte, când îmi făcea turul rezervelor private din Maternitate. Îmi arăta mândră camerele curate, paturile automate, televizoarele cu cablu, cabinele de duș...
- Aici a stat Nicoleta Luciu, când a născut tripleții. I-a născut la noi, tropăie țanțoșă asistenta și bate la ușa rezervei Nicoletei Luciu. Deschide o gravidă cu o burtă imensă, plânsă toată.
- Ce-i, draga mea, de ce plângi? o întreabă asistenta.
Mă uit la gravida aceea și-mi trec prin cap tot felul de scenarii: e singură, nu are pe nimeni, a părăsit-o soțul, nu are bani de dat, are complicații, e bolnavă!
- Mi-e foarte, foarte frică, șoptește suspinat și se uită la mine. Ca și cum ar fi trebuit s-o înțeleg...
- Hai, lasă prostiile, ești pe mâini bune! conchide asistenta și mă scoate de-acolo, din camera Nicoletei Luciu, încărcată static de emoție în stare pură. Adevărul e, îmi spune, că dacă Doamne ferește se întâmplă ceva, aici vei să te afli. E cea mai tare Maternitate din țară. Doamne ferește!
- Doamne ferește!...., murmur și eu în spatele ei.
Trecuseră mai bine de 24 de ore de când ieșise mogâldeața din mine și încă nu ne reunisem. Spre după-amiază am început să mă zvârcolesc. Unde-i dom'le copilul?!?! Bărbate, ia du-te și amenință-i. Ce naiba, am plătit să stau cu copilul și n-am copilul!
Copilul era sus. Pe secție. Dar doctorul nu mai era, care să semneze scoaterea bebelușului de-acolo și să dea ok-ul să fie adus în cameră. Apoi a venit doctorul, dar a semnat să-l aducă la noi la etaj, dar a fost parcat la copiii cu probleme, perete în perete cu rezerva noastră.
- Nu, nu-l putem scoate de aici fără avizul domnului doctor, zice o asistentă.
- Suntem aici, perete-n perete!
- Doamnă, vă înțeleg, dar aveți puțină răbdare, sa vină domnul doctor!
- Am tot avut răbdare! ridic eu tonul și ies val vârtej (vorba vine, mă prelingeam pe lângă perete, de la dureri).
Din urma mea, o infirmieră iese și-mi aruncă peste umăr:
- O să vi-l dăm și-o să vă săturați de el după o zi, o să vreți să ni-l dați înapoi, dar n-o să-l mai luăm!
Poftim?!? Să mi-l dai? E al dumitale cumva?
Pardon my French, dar.... futu-ți morții mă-tii de nesimțită!
Plezneam de nervi.
În scurt timp, l-am primit. Și m-am liniștit. Purgatoriul încetase. Puteam în sfârșit să construiesc!
Și o tot fac, de un an încoace.
Astăzi, ceasul a sunat din nou. Pentru prima dată într-un an de zile, copilul cel ultra-matinal a depășit bariera orei 7. La mulți ani, Victoraș.
