Carevasăzică, am zis sa ies din zona de confort (mă tot distrez cu chestia asta de ceva vreme) și am fost aseară la un curs în care am învățat lucruri minunate, absolut minunate pe bune, despre relația cu copilul, am învățat un instrument grozav de comunicare cu copilul, plin de (cum altfel) emaptie și minuni din astea. Bașca, în weekend am ars-o cu vibrație înaltă, iubire iubire iubire.... the works! Deci aveam toate datele să am reacții corecte, desprinse din manuale.
Venim noi acasă, încărcați de iubire și înțelegere și lucruri înălțătoare și aflăm că, din nou, la ora de engleză n-a fost potolit. Am ales să-i oferim ore de engleză acasă. For the record, "doamna" e o dulceață de fată, blândă și bună, care zice cu jumătate de gură ce e rău, în schimb scoate în evidență calitățile odorului până la cer și înapoi. Problema zvăpăielii a apărut de la prima oră. Am discutat cu Vlad, am vorbit cu profa, am găsit metode care să-l focalizeze etc. Inclusiv aseară, când mătușa baby sitter ne-a întâmpinat cu o tonă de acuze la adresa copilului, am fost pe post de avocat al copilului și am încercat să-i explic mătușii în etate că totuși e copil, că e greu să stea potolit, că e în firea lucurilor să se agite, că e cam târziu pusă ora, că trebuie să-i înțelegem și noi nevoile lui, care poate nu sunt aceleași cu ale noastre....bla bla bla bla bla..... Mătușa a conchis scurt: "Atâtea scuze îi mai găsești, pe ăsta trebuie pus bățul!"
Vai, ce urât. So... last century of her!
Azi dimineață, zic sa pun în aplicare noua jucărie de comunicare și să intru în dialog cu copilul, explicându-i cu dragoste lucruri, să pun limite cu fermitate, dar totodată să-i ofer și lui un spațiu de exprimare propriu. Că na, am înțeles că generația asta e altfel decât am fost noi. OK, lucrăm deci cu materialul clientului.
Și încep.
- Vlad, cum a fost aseară la engleză?
- Bine.
- Ce-ai mai învățat?
- Nume de animale.
- Ce-a zis doamna despre tema ta?
- A fost bine.
- Ți-a placut ce-ai făcut ieri?
- Da.
- Am auzit că iarăși ți-a fost greu să te stăpânești și nu ai stat locului.
- Da.
- Ce se întâmplă, Vlad?
Ridică din umeri.
- Spune-mi te rog, care e problema, ca să putem s-o remediem. (mă gândesc că poate, o oră jumătate e cam mult, că poate ora e cam târziu pusă etc. La capătul meu de comunicare, fac tot ce-mi stă MIE în putință ca să meargă lucrurile bine.)
- Nu mă pot abține.
- OK, știu că ai prefera să alergi și să te joci decât să citești sau să faci lecții, dar nu se poate asta.....
Bla bla bla.... Ridică două degete. Să mă oprească. Să zică și el ceva. Perfect îndreptățit, legitim și normal. Mă bucur chiar că vrea și el să intre în dialog, să facă ceva cu capătul lui de relație, mama lui de capăt de relație și de dialog. Așa că îi dau cuvântul:
- La 8 trebuie să fiu la școală.
Cu alte cuvinte, hai mai ușor cu ora de dirigenție matinală, eu la 8 am o treabă și tu nu faci parte din ea.
În clipa aceea, s-au topit și iubire necondiționată, și vibrație înaltă, și parenting corect, și sfaturi de psiholog, toate toate toate s-au ripisit într-o mare de neputință, dezamăgire și confuzie generală. De ce nu merg toate alea?!? De ce nu sunt de ajuns? De ce eu am fost altfel?
Cred cu toată ființa mea că love is the ONLY way, că dacă stimulezi pozitiv un om scoți rezultate infinit mai bune decât dacă i-ai da în cap și că umilirea ucide, apelativele înjositoare dărâmă și cred, da, cred că părinții au OBLIGAȚIA de a nu-și programa copiii. Pentru că eu am funcționat așa! La școală nu mă motiva un 4 dat întru ambiționare, ci un 10 dat pe credit. Profesoara știind că POT de 10. Și puteam și ajungeam acolo. Fără constrângeri, fără zăhărel, dar cu un motor ambalat cu super combusibil: încrederea în mine. Joburile care m-au hrănit au fost cele în care șefii m-au încurajat și mi-au dat instrumentele necesare creșterii, nu cele în care eram umilită în ședință și eram judecată pe alte criterii decât performanțele profesionale.
Așa încât știu teoria, îmi asum teoria, SUNT teoria! Și cred teoria.
Și la naiba, de ce nu merge? De ce vorba bună a mamei e ignorată cu grație, dar vorba aspră a tatălui are efecte imediate?
Sunt sigură că mulți mă vor pune la colț pentru cele scrise aici, mulți vor condamna și mulți vor sări cu sfaturi despre cum să faci lucrurile să meargă cu binișorul. Pardon, cu empatie, că asta e marea dudă these days. Mi se vor recomanda cărți de parenting. Sigur, cu bune intenții, firește. Pentru că de foarte multe ori, în spatele acestei nevoi de empatie față de copii (care e foarte ok, în esență), stă de fapt nevoia părintelui de a fi fost el însuși înțeles de părinți. Și de și mai multe ori, părintele de azi se poziționează într-un etern rol de copil, uitând să fie el însuși părinte! Am observat ieri că mulți părinți sunt realmente timorați în relația cu copiii lor, copleșiți de frici și de anxietate - dacă îl traumatizez? dacă ajunge ca mine? dacă mă transform în mama/tata? dacă dacă dacă? - urmarea firească fiind inacțiunea: mai bine nu mai fac nimic și-l las să crească LIBER! Care "liber" e o filosofie în sine. Și ea, teribil de corectă în esență! Minunată!
Dar tare mă tem că mulți dintre cei care dau sfaturi sau care acum, în clipa asta, judecă nemilos, sunt părinți cu copii mici. Cine țâțâie din cap în clipa asta probabil încă are un copil mic acasă, poate chiar un bebeluș drăgălaș, pe care nu și-l imaginează nicio clipă a fi capabil de sfidare, de refuz, de încăpățânare.
Și mă mai tem că mulți părinți uită un factor important din ecuația asta: natura. Firea copilului. Uită că poate dacă au copii ascultători, e și datorită copilului. Poate așa a venit el pe lumea asta. Poate ai tu, ca părinte, noroc! Iar copilul tău face ce-i spui din prima.
Noi ăștilalți, mai neputincioși oleacă. Ne scuzați, dar ne străduim. Și ne auzim mai pe la 8-9 ani așa. Și apoi la 15. Sau la 17. Mai vorbim.