Căsnicia e treabă grea.
Nu, nu mă refer la aranjamentele maritale, ci la statutul de casnică, luat în derâdere de femeile active ale gnerației trecute și readus în actualitate de femeile și mai active ale generației actuale. Dar, în timp ce pentru bunicile noastre, a sta acasă cu copiii era ceva firesc, urmând o ordine naturală a lucrurilor, în vremurile noastre, noțiunea de ”casnică” a căpătat un iz colț cu martiriul, care obligă restul lumii la plecăciuni cuvioase în fața unor acte altădată normale pentru o femeie: îngrijirea copiilor, gătit, spălat rufe, de-ale casei. Ce-o fi așa greu în toate astea? Doar se fac de milenii! Așa repede dăm în brânci? Și, pentru că vremurile s-au schimbat, salvarea nu mai vine dinspre proaspeții bunici, activi încă și ei, ci dinspre biroul abandonat în urmă cu doi ani.
”Vreau la mama!” a devenit, pentru multe dintre noi: ”Vreau la job!”.
Îndrăznesc să spun să orice job mi se pare mult mai ușor decât întreținerea unei case, cu copii în ea. Aruncați cu exceluri, creioane, bisturie și cărți în mine cât vreți, după doar 2 zile de stat în casă exclusiv, cu 2 copii și mâncare făcută numai în casă, adormit copil mic prin toate modurile posibile și găsit enșpe feluri de distrat și copilul mare, și copilul mic, făcut o minimă ordine, în scurtele intervale de somn ale copiilor, pot spune cu mâna pe inimă că mai curând aș ajuta la deszăpezire în Buzău și-aș face integrale la matematică decât să fac mommy stuff.
Pe care totuși le fac. Zilnic. E adevărat, în majoritatea zilelor, am o mătușă care ne e de mare ajutor câteva ore pe zi, timp în care mă duc la muncă sau pregătesc mâncarea sau fac ordine prin casă, ea veghind la buna stare a copilului mic. Până când vine și cel mare de școală, iar nebunia se dubleză.
Așa încât, când copilul cel mare și coerent mi-a spus azi dimineață că eu iau pauze mari de la muncă, l-am întrebat, iritată, ce vrea să spună cu asta.
- Păi tu nu te duci în fiecare zi, ca tata!....
Aș fi putut să-i spun că și părjitura pe care tocmai mi-o ceruse la micul dejun, făcută de mine, tot muncă se cheamă că e. Că pijamalele care-i miroseau a balsam, luate de pe balconul înghețat cu câteva minute înainte, tot de mine fuseseră spălate și puse acolo. Că minutele petrecute întru explicarea diferenței dintre ”a” și ”an” la engleză, tot muncă se cheamă că e. În fine, că orele infinite și neuronii zdrumicați pentru aranjarea optimă a cuvintelor în frazele cu care-i răspund la întrebări grele, foarte grele, de genul: ”De ce a trebuit să moară mama mea?” sau ”Mă bagi și pe mine la tine în burtică?”, tot muncă e!
Dar care nu contează. Pentru că munca asta nu e palpabilă, se înscrie în job description-ul unei mame și, din ce-am simțit în vocea lui și cu altă ocazie, nu impune respect. Se cuvine și i, li se cuvine. Ca să-l citez pe Vlad: Nu-i corect!
Am avut odată o amică pe care maternitatea o încânta conceptual, numai și numai pentru cei 2 ani de concediu de la corporația-întreprindere pe care n-o mai suporta, dar de care n-avea curaj să se despartă. Așa încât a fost mai simplu să facă un copil. Inutil de spus că după câteva luni de mămicie, tânjea după șefa cea oribilă și clienții de două parale.
Câteodată e frumos, dar mai tot timpul e al naibii de greu. Ai grijă ce-ți dorești.
