Zona mea de confort s-a tot redefinit de vreo 8 ani încoace. Îmi amintesc şi acum prima dată când am făcut un prim pas în lateral. Plecasem de acasă, de la mama, cu planul bine definit de a-mi face o carieră în televiziune. Timid, o începusem deja în micul oraş natal, la şi mai mica televiziune locală. Optasem apoi pentru Facultatea de Jurnalism de la Iaşi, unde aflasem că există o şcoală excepţională de jurnalism de televiziune, la TVR Iaşi. Visul a continuat, aşa cum fusese gândit, timp de doi ani. Dar tinereţea, hormonii şi o strategie bizară de formare a fostei mele şefe, mamă transferenţială şi mentor all inclusive, pe care nici până în ziua de azi n-o înţeleg, dar din nefericire nu mai e nimeni să mi-o explice, m-au făcut ca într-o zi să trântesc irevocabil uşa în urma mea şi să nu mă mai întorc niciodată la prima dragoste - televiziunea. M-am trezit deodată într-o lume complet necunoscută, pe care nu mi-o imaginasem până atunci, ale cărei legi urma să le învăţ cu povara unui om care nu gândise până atunci că există un univers întreg de posibilităţi în afara minţii sale.
Aşa a început publicitatea. Vreme de câţiva ani, m-am tolănit confortabil într-un job care-mi asigura un trai mai mult decât decent, hrănindu-mi şi abuzându-mi totodată orgoliul, zi de zi. Nu ştiam să existe ceva în afara advertisingului. Televiziunea se terminase deja. Mai aveam... opţiuni?
Bun venit, Allen Carr! Ceea ce pentru multă lume este un eveniment absolut banal, pentru mine a fost irevocabil transformator. M-am lăsat de fumat şi am învăţat să-i ajut şi pe alţii s-o facă la fel de uşor cum mi s-a întâmplat mie. Povestea asta a început acum 3 ani şi merge mai departe. Este suficient de generoasă cât să-mi capaciteze mintea, sufletul şi timpul, dar îmi lasă şi destul spaţiu să cresc mai departe şi să evoluez şi altfel. Ca şi cum primele două iubiri fuseseră totale, aproape toxic acaparatoare, însă abia acum am găsit relaţia care să mă inspire să cresc şi să mă dezvolt, fără panica geloziei sau a invidiei în spate.
Iar pe acest fond, au apărut copiii. Care m-au metamorfozat. Am devenit, pentru unii, o creatură greu de recunoscut: dintr-o femeie care anihila ideea de copii şi-i respingea fără drept de apel, am ajuns o cârpă sensibilă, care plânge de emoţie când vede un nou-născut şi devine o cloşcă universală, pentru toţi copiii din lume! Zona mea de confort s-a reconfigurat asemeni traseului impus de GPS şoferului, în momentul în care copilul meu s-a născut.
Astăzi am trăit o nouă evadare din zona de confort. Am trecut cu brio un test, a cărui simplă existenţă în universul meu ar fi ieşit în mod normal complet din sfera probabilităţii, dacă un dram de curiozitate şi-un înger ghiduş nu m-ar fi împins să explorez un subiect străin mie. Pe Coursera, acea universitate virtuală unde poţi urma zeci de cursuri susţinute de profesori reputaţi, de la unviersităţi de prestigiu din toată lumea, a început de câteva săptămâni un curs la care mă înscrisesem acum câteva luni. "Drugs and the Brain" se numeşte, iar din descriere părea a avea o abordare psihologică a fenomenului conectivităţii drogurilor la creier. Lucrând în branşă, am crezut de cuviinţă să-mi lărgesc sfera cunoştinţelor. M-am înscris şi am uitat de el. Zilele trecute, am primit o atenţionare pe mail: hello, s-a postat primul test, ai urmărit cursurile de până acum?
Hait! Care cursuri? Nu trebuia să înceapă în februarie chestia asta? Fuck, parcă primisem mai de mult un mail că începe din ianuarie... of, ia să văd când am timp de el. Şi-au mai trecut câteva zile. Dar vocea fostei premiante nu-i dădea pace:
- Hai, ce faci? Lasă Mentalistul, hai pe Coursera.
- Nuuuu, n-am timp, am treabă, iar în timpul liber vreau să mă relaxez şi eu un pic.
- Hai pe Coursera.
Mbine. Am urmărit primul filmuleţ pe repede înainte. Era prea multă chimie şi prea puţină psihologie! Adică deloc! Ce naiba au făcut ăştia? Intru pe descrierea cursului şi observ că, de fapt, e un curs de neurochimie. Nicio treabă cu ce mi se păruse mie că avea să fie.
- Ok, n-o să-l fac.
- Ba-l faci.
- E prea greu! Nu ştiu chimie, nu ştiu fizică, mai e şi-n engleză! Come ooooon!
- Îţi notezi, ştii foarte bine engleză, cauţi în dicţionare, cauţi pe wikipedia şi-l faci. Te-ai înscris, îl faci!
- Dar copiii....
- Ai examen în 5 zile.
Şi aşa, târăş grăpiş, am început să învăţ. Am vrut să abandonez după fiecare curs. Iar cel mai bizar era că, deşi mi se părea că nu înţeleg nimic, rezolvam testele de pe parcurs preponderent bine. Să fim bine înţeleşi: am un background umanist. Profund umanist. Nu credeam că mă va duce capul să urmez un astfel de curs.
Şi totuşi.
Azi am avut acel prim test. L-am completat zâmbind. Asta e, nu-l trec, nu-i nimic, oricum nu eram pregătită pentru el... vrabia mălai visează. Am apăsat submit pe rezultate şi am închis ochii.
Ha. 19 din 22 corecte.
19 din 22???? Serios??? Pe bune?? Ăştia ştiu ce test au dat? Nu-mi venea să cred. Dar, pe măsură ce scrollam rezultatele şi vedeam bifa verde, simţeam că-mi creşte respectul de sine. Am fost atât de mândră de mine azi! Nu pentru rezultat neapărat, ci pentru că am dus la bun sfârşit ceva ce nu crezusem a fi posibil. Şi asta a fost o recompensă mai mare decât nota în sine. Trebuie totuşi să recunosc că un 8 şi oleacă la neurochimie m-a făcut să mă uit altfel în oglindă la mine.
Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, cum s-ar zice. Pentru că dacă ieşi un pic din zona de confort, magia redescoperirii de sine într-o lumină favorabilă merită tot efortul.
Nu ştiu dacă voi avea rezultate la fel de bune şi la următoarele teste, nu fantasmez duios (încă), la o viitoare Facultate de Medicină, dar azi şi mai ales în această clipă, mă simt bine şi-s tare, tare mândră de mine!
