N-am fost o fată populară în liceu. Deși filmele americane mă dresaseră să râvnesc la popularitate, să fiu o majoretă în suflet, în simțire și-n fanasmă, în viața reală mă comportam pe dos. Eram îngrozitor de ambițioasă și competitivă, mă îmbrăcam ca o femeie de 30 de ani și ieșeam complet din tiparul adolescentin. Nu aveam blugi strâmți și nici păr lung. Jucam un rol de lider într-o clasă de copii buni și foarte buni, pentru care organizam tot felul de spectacole, conduceam răscoale împotriva profesorilor nedoriți și schimbam, la o adică, orarul. Probabil că eram respectată, dar deloc plăcută. Iar din toate aceste motive și multe altele, n-am prea avut prieteni. Nici atunci, nici acum.
Zilele trecute mă plimbam prin orașul natal cu un vechi prieten, singurul care de altfel mi-a și rămas alături în toți anii ăștia, ca o constantă gravitațională menită să mă aducă mereu cu picioarele pe pământ, și ne aduceam aminte de anii de liceu.
Aveam capul plin de clișee de film american. Și mai trăiam cu impresia că, dacă ai un plan, totul va fi sub control. Iar în ceea ce privește prietenii, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Mi-au luat 16 ani să înțeleg că nu-i deloc așa. Că există limite chiar și într-o prietenie, că sinceritatea e supraestimată, că un prieten adevărat judecă dar tace și la o adică se preface dar, mai ales, îi dă libertatea de a fi el însuși companionului, iar dacă nu-i mai convine felul de-a fi, pur și simplu devine, încet încet, ocupat până peste cap, iar relația se fâsâie ca un balon prost legat.
Mi-am pierdut prima prietenă undeva printr-a zecea. Eram best friends dintr-a noua și funcționam într-un anti-sistem amândouă, prefăcându-ne că nu ne interesează restul lumii, eram pasionate de Shakespeare și alte dude intelectuale, un fel de proto-hipsterițe care strâmbau din nas la clișeul vieții de liceu. Până-ntr-o zi, când prietena mea a fost acceptată într-o gașcă uber-intelectuală, în care fița totală era să bei votcă și să citești Cioran la petreceri. Am rupt prietenia cu ea după prima petrecere la care a fost fără mine. Trădare! Am acuzat-o de mainstreamism și m-am apucat de fumat, doar doar m-or invita și pe mine la petrecerile cool. Ghinion. Nu m-au invitat.
O altă prietenă a comis imprudența de a mă întreba dacă îl vedeam pe băiatul cu care eram împreună la acel moment drept jumătatea vieții mele. Iar pentru că răspunsul era nu, dar eu nu voiam să recunosc asta, am repudiat prietena mult prea ”oglindă” pentru varianta mea de atunci, fără nicio remușcare. Câțiva ani mai târziu, jucam și eu același rol de oglindă pentru o alta căreia, neplăcându-i ce vede, m-a spurcat de nu m-am văzut și dusă a/m fost.
La un alt moment dat, am simțit că mă cam săturasem de fițele de fețită netrecută prin viață ale unei prietene și am îndrăznit să-i spun că nu mai vreau să bârfesc. Eram îmbibată de venin la adresa unor colegi de birou, iar prietena cu pricina mă bombarda zilnic cu informații, fără îndoială reale, dar care îmi alimentau mania persecuției și-mi hrăneau sindromul de victimă a sistemului. Până-ntr-o zi când am spus stop și-am demufat potențiala cauză de ulcer gastric. Inutil de spus că marea prietenie s-a încheiat, nu fără a afla ulterior ce prietenă rea am fost. Cum n-am fost eu acolo, cum n-am susținut, bla bla bla bla.....
Am trăit cu fantasma prieteniilor din Sex and the City o bună bucată de viață, fără să conștientizez că acele relații sunt imposibile în viața reală. Fără să realizez că nici măcar ele, femeile din Sex and the City, nu sunt prietene în viața de zi cu zi! Poate pentru că nu poți avea pretenția unei astfel de fuziuni aproape materno-fetale, între ATÂT de multe femei. Și da, un astfel de grup poate funcționa ani de zile, dacă însă cele care-l compun rămân undeva la suprafață, fără să intre prea adânc în sufletul celeilalte. Pentru că odată fuziunea creată, ruptura va fi al naibii de dureroasă. Deși extrem de utilă.
Din multe altele, dar mai ales din acest punct de vedere îi invidiez pe bărbați. Ei au această abilitate de a jongla cu aparențele, de a rezolva rapid conflictele și se feresc de profunzimi ca dracul de tămâie. Pe sistemul: ”Ce-ai? Nimic. Bine pa.” Știu să poarte o conversație de complezență. Să vorbească despre meciuri, antrenori și impozite. Noi, fetele, nu știm. Sau mă rog, eu nu știu. E suficient să întrebăm banalul ”ce mai faci” ca să primim și să oferim detaii personale. Iar dacă o femeie răspunde simplu, ”bine”, ceva e în neregulă. Poate tușez. Sau poate nu cunosc eu altfel de femei.
Și poate de-asta, constanta mea într-ale prieteniei, toți anii ăștia, mi-a fost un băiat.
Later edit: acum un an, pe vremea astea, aveam fix aceleași dileme, întrebări retorice, preocupări. Semn că n-am învățat nimic, dar absolut nimic în anul ăsta și că, din păcate, din nou am ratat glorios ascultarea de sine. 