Cateodata soare: Mama noastră, cea de toate zilele

Sunt ferm convinsă că sănătatea copiilor depinde foarte mult de armonia care plutește în familie. Și armonia în familie depinde foarte mult de mamă. Vi se pare ultimativ ce spun? Sunteți gata să-mi săriți la beregată pentru că arunc astfel de afirmații, fără să citez studii de specialitate și fără să fiu medic? Atunci țineți-vă bine, pentru că mai vine o axiomă:

Dacă mama nu e bine, nimeni din familie nu va fi bine.

Lăsând la o parte aroganța voit a fi amuzantă cu care am început (mi-a ieșit, nu mi-a ieșit, asta e), am observat că în marea majoritate a cazurilor în care familia nu e în armonie ea cu ea însăși, copiii au de suferit. Desigur, nu ma bazez pe nimic solid, ci doar pe observații și constatări pe care le tot fac de ceva vreme. Iar în vasta majoritate a cazurilor, logica de mai sus s-a aplicat. Inclusiv în propria mea casă: când mai aveam puțin până să nasc iar starea mea psihică se agrava de la zi la zi, eu devenind tot mai anxioasă și mai greu de gestionat atât de mine însămi, cât și de cei din jur, copilul cel mare se îmbolnăvea pe bandă rulantă, soțul abia se ținea și el, până și motanul nostru cel nescos din casă a făcut o eczemă bizară!

În plus, cu cât un copil e mai sensibil prin firea lui, cu atât el ”captează” mai repede toată vibrația negativă care umple căminul. Cunosc cazuri de cupluri în care singurul lucru care-i mai ține împreună e un act semnat odată, jena de a explica un divorț societății (ori chiar lor înșiși) sau o avere și în care copiii se îmbolnăvesc cu o frecvență uluitoare. Pot fi coincidețe. Sau poate... nu?

Revenind însă la mamă. Totul într-o familie depinde de mamă. Chiar dacă mama stă frumușel acasă și îngrijește copiii, iar tatăl merge la serviciu în fiecare zi. Obișnuiam să iau în derâdere această ocupație ancestrală a femeilor - aceea de a ”ține casa”. Pentru că societatea masculină în care am crescut m-a programat să fiu ”bărbat” în sinea mea, dacă voiam să obțin performanță în profesie, sau rezultate academice. Abia acum, după ce (vorba vine) ”stau” de câteva luni acasă cu copilul, înțeleg cât de greu este să ai grijă de copil și, dacă se poate, să faci si de mâncare, să fie și ordine în casă, iar tu să fii cât de cât compusă și adunată când vine soțul acasă, seara. E infernal de greu! Nu, nu se ”stă” mai deloc. Iar dacă la asta mai adaugi și o minimă muncă pe care te străduiești s-o faci de-acasă, într-un regim freelancer sau daca ai un business pe care trebuie să-l îngrijești ca pe-un copil, poți fi sigură că n-ai să reușești să le faci pe toate. Și-atunci ce sacrifici?

Copilul care are nevoie exclusivă de tine? Casa, care trebuie să fie aproape de lună pentru când îți vin socrii în vizită? Mâncarea? Jobușorul, micul tău refugiu mental? Pe tine? Sau poate... pe el? Ceva se va tăia de pe listă. Iar asta te va face să te simți vinovată. Incompletă. Neperformantă.

Și vei începe să cazi. Iar în cădere, mama antrenează tot: copilul care urlă și se îmbolnăvește, soțul care pufnește și trântește, casa care cade sub praful de trei degete, oalele goale, frigiderul plin de semipreparate, familia extinsă care bârfește și judecă, prietenii care n-o mai suportă.

O Apocalipsă care a început în momentul în care societatea de consum, cu Giselle Bundchenurile și Nicoletele Luciurile ei, mame perfecte, scăpate de kilogramele de la naștere în doar!! 3 săptămâni, i-a șoptit precum șarpele din scena Genezei: ”Și tu poți fi perfectă....”

OPRIȚI TRENUL ĂSTA! Vreau să cobor din el.

Pentru că, nu știu altele cum sunt, dar eu nu sunt perfectă deloc. Hai să dăm straturile astea multe de vinovăție cu care lumea ne-a încărcat în clipa în care am devenit mame și să facem lucrurile în mod autentic. Vrei să stai cu copilul? Stai cu copilul. Vrei să te duci la manichiură? Du-te la manichiură. Vrei sa-ți dai copilul la creșă și să-ți reiei jobul? Do it! Orice te face fericită! Dă-i încolo de oameni care te judecă și-ți pun la îndoială calitatea de mamă devotată! O mamă devotată e o mamă care are întâi de toate, grija ei. Nu degeaba, la avion, mama își pune prima, înaintea copilului, masca de oxigen. Pentru că o mamă care o ia razna, nu-i mai este de niciun folos copilului, ba dimpotrivă!

Am început viața mea de mamă considerând că o femeie puternică nu are nevoie de ajutor. M-ar durea foarte tare să ajungă, vreodată, cineva să considere că mi-a crescut copiii. La început am crezut că o femeie puternică trebuie și e normal să le facă pe toate: educație, joacă, menaj, mâncare, job. Dar, odată ce lunile au trecut și constatam cu oroare că viața mea nu va mai fi niciodată la fel, că sunt condamnată la a fi mamă pentru tot restul vieții mele, că nevoile mele nu vor mai fi niciodată pe primul loc, am început să sucomb. Aveam un copil mare în grijă de doar trei luni de zile și cam tot atatea luni de sarcină, totul se întâmplase prea repede iar pe măsură ce zilele treceau iar colul meu se scurta amenințător pentru fătul din pântece, într-un moment de luciditate am luat o măsură drastică: am acceptat să-mi intre lume în casă, sub formă de ajutor - curat în casă, stat cu copilul etc. și am intrat și eu în terapie. De un an de zile mă duc cu sfințenie și mă întind pe o canapea, unde cineva mă repară și strânge mizeria după mine. Așa am început să funcționez în noii parametri. Și de bine ce m-am acomodat în noul rol, buf a doua schimnbare majoră: am născut. Și iarăși am considerat că a fi mamă ”adevărată” înseamnă a te dedica 200% copilului. Și tot fără ajutor, că na... O femeie puternică poate avea și un copil mare și un bebeluș, să facă și gospodărie și educație.... tot. Și-n plus, voiam ca cel mic să știe că a fost crescut de părinții lui, nu de o mătușă sau de niște bunici care gravitau prin jur. Și iarăși am dat lumea afară din viața mea și iarăși mi-a fost foarte rău. Până-ntr-o zi. Când, fiind pe fundul lacului, ca să mă înalț din nou înspre linia de plutire, a trebuit să accept că: it takes a village to raise a child.

Și dacă e nevoie de un sat întreg ca să crească un copil, la doi copii, de câte sate e nevoie? Hai, regula de trei simplă. Așa încât m-am mai scuturat eu de prostiile programate în cap la doamna pe canapea și am început să ies din matca de mamă perfectă. Iar cel mai mare câștig al terapiei este vindecarea de vinovăție. Unii ar putea-o numi... nesimțire. Nu mă interesează ce nume îi dați, se simte al naibii de bine! Am învățat să mă bucur (sau măcar să fiu în deplin acord) de orice moment: și când stau cu cel mic, și când am discuții cu cel mare, și când ies fără copii în oraș, și când mă văd cu fetele mele la cafele și când mă duc la job sau la întâlniri legate de munca mea. Și am mai observat că de sub straturile astea de vinovăție, oamenii nu reușesc să funcționeze în parametri decenți în niciuna din ipostaze: când stau acasă cu copiii, femeile se simt private de munca intelectuală a unui job, când sunt la job plâng după copii, când ies cu copiii în parc vor la terasă cu prietenele iar când sorb frappe-ul cu ele, inima le e acasă și privesc compulsiv ecranele telefoanelor. Păi asta e viață?