Acum ... 10 ani să
tot fie, bunicul meu a murit de cancer la prostată. Și totul i s-a tras
de la nas. Vorba vine. Suferise toată viața de o boală de piele ciudată, care-i
transformase nasul într-o gogonică, așa-mi plăcea mie să spun. Exasperat de
privirile și remarcele la adresa lui, Bunelu s-a dus la doctor hotărât să-și
rezolve problema de-o viață. Se pare că exista o intervenție chirurgicală
extrem de simplă pe care putea s-o facă. Detaliile îmi scapă acum, cert e ca
urma să ajungă la cuțit și pentru asta a trebuit să-și faca multe analize
premergătoare.
Așa i s-a descoperit cancerul la prostată, într-o fază
extrem de avansată, încât doctorii i-au prezis maximum 6 luni rămase. Dar toate
aceste detalii i le-au dat tatălui meu, care a decis atunci să nu-i spuna nimic
tatălui său. Și nici mamei sale. Tratamentul pentru cancer a luat forma unui
tratament post-operator, totul a fost învăluit în ceață și slăbiciunea corpului
a fost pusă pe seama vârstei. Și uite-așa, bunicul meu a mai trăit 3 ani plini.
Abia pe final de ”mandat” a început să bănuiască ceva, dar nu a știut cu
certitudine, nimic niciodată. Poate dacă ar fi urmat alt fel de tratament ar fi
murit mult mai tarziu.
Ce încerc eu să spun este că puterea minții noastre încă e
un mister. Deseori aud diverși atot-cunoscători pufnind disprețuitor la adresa
efectului Placebo. ”Ei, asta-i placebo, nu e pe bune”. Deci cum?! Ce poate fi
mai fascinant și mai demn de studiat cu adevărat decât acest efect pe care
mintea singură îl creează? Poate, în loc să investim milioane de dolari în
inventarea de medicamente (unele toxice; deja vorbim despre o adevărată
”industrie a cancerului” iar OMS avertizează că suntem în pragul unei imunizări
globale, fără precedent, care poate duce la dezvoltarea unor super-bacterii, rezistente
la orice forma de antibiotic tocmai pentru ca de multe decenii se întâmplă să
luăm antibiotice pentru un biet
guturai), poate ar fi mai înțelept să aflăm de ce este în stare mintea noastră.
Să luăm la puricat toate cazurile de vindecări miraculoase și să vedem cum de
s-au întâmplat. E deja anecdotic sfatul doctorilor de a evita stresul, atunci
când nu pot formula un diagnostic ferm. Și au dreptate. Marea necunoscută în
actul medical ramane... stresul. Necazurilii. Supărărilii. Care acționează
nemilos asupra unui corp chiar curat, darămite asupra unuia încercat de
băutură, nicotină, E-uri și alte otrăvuri mai mult sau mai puțin permise de
lege.
Cred cu tărie că sănătatea noastră înseamnă mult mai mult
decât medicină făcută cu pastile și bisturiu. Sigur, ele sunt utile în criză,
când nu mai e nimic de făcut (deși poate și atunci mai poți veni cu extra
soluții care să le sprijine pe astea), altminteri atenția la propria viață și
echilibrul propriei ființe sunt esențiale. Și tocmai pentru că am acest crez,
personal nu pot înțelege (și deci nici lăuda, în ciuda pălăriilor aruncate la
sol de multe femei pe Facebook - bizară bucurie au trăit) gestul Angelinei
Jolie de a-și extirpa sânii, de teama unui posibil cancer. Pentru că problema
nu a fost înlăturată pe deplin (rămân, totuși 5% șanse de a-l face fix acolo,
peste plasticele moarte) și pentru că soarta are un hobby: ironia. Iar dacă e
să fie, o să fie acolo unde te aștepți mai puțin. Unde ți-s șansele minimale.
Urăsc extremele. Urăsc discursurile anti-medicină (vezi
secte care le refuză copiilor transfuziile de sânge, la nevoie) la fel de mult
cum detest atot-cunoscătorii care pur și simplu refuză să ia în calcul că
poate, POATE!, există în noi ceva mai mult decât o biată halcă de carne și
niscaiva sânge. Așa încât mă întreb dacă o hotărâre extremă ca cea a Angelinei
Jolie nu vine cumva dintr-un adânc mult mai tulbure decât niște sărmane
statistici genetice. Nu de alta, dar în ceea ce mă privește, nu pot să nu mă
gândesc că tot ea a purtat o sticluță cu sângele soțului la gât, s-a pupat
olecuțică prea drăgăstos, colț cu erotic chiar cu frățiorul ei la nu mai știu
gală și da, mi se pare cel puțin dubioasă puzderia de copii adoptați cu care
s-a înconjurat. Și nu-mi spuneți că totul e PR. Dacă le-a acceptat, înseamnă că
un ceva din ea a rezonat la toate ciudățeniile astea.
Închei cu o vorbă a bunicii: ”Ptiu, ptiu, ptiu drace!
Ducă-se pe pustii!”