Cateodata soare: Furtuna de dinaintea linistii

De parcă mie-mi mai păsa de rațiune! Eram în apogeul unui atac de panică, în câteva secunde aveam să nu-mi mai simt picioarele iar în zece minute urma să cunosc făptura care crescuse în mine timp de nouă luni! Deci nu, nu mă mai interesa nici anatomia coloanei vertebrale, nici dimensiunea acului, nici ce substanță inovatoare se folosea pe mine, nu mă interesa decât:

- Ce-am făcut?!? Nu sunt pregătită, mi-e frică!! Plângeam cu sughițuri. Iar asistentele și doctorii râdeau de mine.

Nu sunt genul plângăcios. Prefer să înjur în barbă, să mă descarc pe Facebook și apoi să-mi suflec mânecile și să caut o soluție decât să plâng. Ce-i asta, plâns? Ce rezolvi? Mi s-a mai zis la viața mea că am inima de gheață, că sunt o mistreață neprietenoasă, că-s Cruella... că că că.... și totuși am surprinzător de mulți prieteni, de multă vreme, la cât de pietrificată umblă vorba că aș fi. Așa încât, când au început să mi se adune lacrimile în gât, n-am știut ce să fac cu ele. Pentru că rațiunea mea, rodată și încercată de atâtea ori, nu mai avea acum termen de comparație. Mintea mea habar n-avea ce sa facă. Mai mult decât atât, aveam să trăiesc cea mai emoțională și emoționantă experiență a vieții mele, una creată exclusiv pentru inimă, nu pentru cap. Drept care, ia de-aici Diano, un frumos buchet de... afecte.

Cu două zile în urmă aflasem că planurile mele de a naște natural se duceau pe apa sâmbetei. Urma să fiu internată a doua zi și să intru în operație cel târziu a treia zi, în funcție de cum se mișcau niște acte prin spital. Pe drumul spre casă nu știam ce să fac, cum să-mi opresc plânsul din gât. M-am dus să-mi tund bretonul, că deh... să nu fiu lățoasă și urâtă la întâlnirea cu copilul. Iar burta mea explozivă a stârnit o întreagă discuție: când nașteți? Unde? Cu cine? Vaaai, ce draguț, e băiat, auzi Ralucooo, băiat are doamna!

Eu stăteam cuminte pe scaun și mă întrebam ce mă fac eu cu un copil mic? Dacă n-o să-l iubesc? Cum se poate crește un copil fără iubire, și totuți să iasă OM din el? Eu nu iubesc copiii, sunt un monstru de femeie! Nu trebuia să fac copil, ce-o fi fost în capul meu?!?

Și cum să iubesc copiii, când interacțiunile mele cu bebeluși au fost rarisime? Două însă mi-au marcat profund existența: când eram la coadă la Poștă și în fața mea o femeie nu foarte curată ținea un copil de câteva luni în brațe iar copilul, răcit în mod evident, era plin de muci întăriți la nas, apogeul întâlnirii fiind un ditamai balonașul de muci care a explodat și s-a prelins direct în gurița plodului. Ceva mai scârbos n-aveam a vedea decât vreo câțiva ani mai tarziu, când, invitată fiind la un picnic într-o curte la cineva, am asistat la următoarea secvență: o mamă care-și alerga toddlerul dezbrăcat de la brâu în jos, plin de căcat, care, culmea!, continua să se cace în timp ce fugea de mă-sa, umplând cerdacul casei de...ați ghicit... căcat! Superb. Mi-am jurat, dezgustată, că eu nu voi ajunge în această dramatică situație și m-am uitat oripilată la restul lumii care privea cu mult amuzament scena mirositoare.

- Să vă fie de bine! Naștere ușoară! mi-au urat fetele de la coafor, în timp ce eu îmi ștergeam o primă lacrimă din colțul ochiului. Plânsul nu mai voia să stea înăuntru.

Acasă mă aștepta mama. Venise la mine de câteva zile, așteptând, ca noi toți, o apă ruptă și o contracție la fiecare 3 minute. Am apucat să intru în casă, să-mi las ciubotele la intrare și să mă așez la masa din bucătăria invadată de miresme de ”casă de om”, când am simțit cum încep să mă prăbușesc. Digurile s-au spart și tone de lacrimi au început să curgă:

- Mi-e frică, mi-e foarte foarte frică!

- Nu se intâmplă nimic, o să fie bine, medicina a evoluat, n-are de ce să-ți fie frică!, încerca mama să mă calmeze, încercând să răspundă unei frici milenare: dacă moare mama la nașterea copilului său?

- Ce? Mie nu mi-e frică de-asta! Mi-e frică de durere, mi-e frică de rahi-anestezie, mi-e frică ... că... că..n-o sa-l iubesc! Și ce mă fac eu cu un copil pentru care nu simt nimic?!? Cum o să crească? Dacă o să iasă un terminat cu capul, un psihopat pentru că n-a fost iubit și legănat? Dacă mă doare mai tare decât pot eu suporta? Dacă rămân paralizată? Dacă n-o să pot alăpta? Dacă e un copil isteric și-l urăsc pentru că plânge???

Dacă dacă dacă....Și de la capăt.

Când prietenele mele au devenit mame, experiența lor a fost un nou argument pe lista ”De ce nu voi face copii, niciodată”. Și totuși. Am început să discutăm despre asta. Mult. În valuri. Cu cât băteam mai tare din picior că nu, cu atât mă apropiam mai tare de ”da”. Cu cât mă zbăteam în sinea mea mai furibund, cu atât începeam să le pun pe hârtie: ”De ce e ok să facem copii acum.” Aveam motive să nu fac copii, dar aveam motive și să fac. După ceva ce-a semănat a analiză SWOT, am decis că hai! Treacă de la mine. Facem un copil. N-o fi foc.

Cred că cea mai stupidă întrebare e: de ce fac oamenii copii? E o întrebare pe care mintea o generează și da, ea este legitimă, doar că e aplicată greșit. Pentru că făcutul de copii nu are ABSOLUT NIMIC de-a face cu mintea. Creirul nu are niciun rol în domeniul ăsta. Se fac copii din motive ce țin de inimă, lacrima din gât când ții în brațe un bebe, instinct, vintre, sex, evoluția speciei și cam atât. Că vine după aia creierul și fabrică niște motive cu care poți împacheta această decizie complet irațională, fie! Dar nu de la el începe povestea.

- Lasă, Diana, nu te teme, dacă nu-l iubești, ți-l iau eu, că tot îl știu de la patru săptămâni, mă asigura doctorița mea, în vocea căreia simțeam un zâmbet, dincolo de câmpul steril.

Eu eram deja anesteziată, răstignită pe masa de operație și în ciuda calmantelor, nu reușeam să-mi liniștesc inima. Îmi simțeam în continuare lacrimile gâlgâind în gât, dar mă stăpâneam, urmărind îndeaproape senzațiile din zona abdominală.

Fusesm avertizată că voi simți cum ”mi se umblă prin corp”, dar că nu voi simți durere. Văzusem eu la ”Anatomia lui Grey” cum, înainte să taie, chirurgii trasează cu degetul o linie imaginară pe pielea omului de pe masă. Așa că asta am crezut că simt. Ia uite, e ca-n filme, ce tare.... gandeam eu, sub acțiunea unor substanțe probabil ilegale în afara spitalului. Apoi am simțit cum trag de mine, hăis, cea, sus, jos. Ia uite, nu m-au pus ăștia bine pe masă, trebuie să mă poziționeze mai bine, să le fiu mai la îndemână.

Și deodată un răcnet mi-a întrerupt gândurile. Ce se aude?

- La cum urlă, îi dăm 20 !

Hahaha. Râsete după câmpul steril.

- Felicitări mami! îmi șoptește o asistentă.

Ce? Cum?!? Deja? Dar... desenul imaginar... dar nu sunt bine pusă... Cu coada ochiului văd o mogâldeață murdărică în mâinile unui doctor tânăr, care mi se prezentase anterior: neonato.

Întoarce capul. Ah, nu pot să cred! E leit bunică-su! Îl moșmondesc acolo pe masă, eu nu mai văd nimic, îl aud doar cum plânge. Și plânge!

Ii vad cu coada ochiului cum ridică o mică șaorma de om și i-l dau unei asistente, care se îndreaptă cu el către mine. Fățuca lui e roșie vișinie de plâns, gura știrbă și pătrată scoate catralioane de decibeli. E-așa mic și supărat. Asta-i chestia care a ieșit din mine?!?, întreb retoric. Lumea râde iar. Or fi luat și ei din anestezia mea.

Asistenta mi-l pune la obraz. Moment în care tace. Deschide un pic ochii, îngână ceva, eu îi țin un speech despre cum o să facem noi o echipă și-l rog să mă ajute să-i fiu mamă bună, că altfel eu nu știu cum, îi dau un pupic pe obrajorul icteric, că nu știu încă să mă manifest matern... și-i promit că ne vom revedea curând.

Și-apoi se așternu pacea. Se poate să fi fost un cocktail de droguri și hormoni, dar cred că în acel moment eu m-am întors din Iad. Iadul în care fusesem prinsă de cu două zile în urmă, un loc mizerabil, plin de spaime, de condiționări, de încrâncenare și de rău. Nu știu ce forțe m-or fi bântuit atunci, dar știu că atingerea aceea, de doar câteva secunde, a fost un prag între lumi: a închis una și-a deschis alta. În care da, fi-vor și zile grele și nopți nedormite, și libertăți furate, și somnuri de după-amiază pierdute, dar toate se susțin cu acel ingredient cheie, care nu poate fi descris și nu poate fi prevăzut și este incomparabil: iubirea de copil.

Și cine știe, poate că ni s-a dat iubirea asta tocmai ca să înțelegem magnitudinea la care simte Universul, Dumnezeu... poate ca să câștigăm, prin copiii noștri, un dram de sfințenie. Atâta cât putem fiecare duce.