Râca dintre
oamenii cu copii și cei fără copii există de când lumea. O trăim noi, au trăit-o
părinții noștri, probabil că și oamenii peșterilor au experimentat forme ale
acestei dihonii bazate, hai să nu fim ipocriți, pe invidie. Cuplurile cu copii
le invidiază libertatea și huzurul celor fără copii, iar cei din urmă se uită
cu jind la nou-formatele trinități, care abia acum împlinesc acel ceva perfect,
care nu se poate descrie în cuvinte. Deci, odată ce depășim stadiul ipocrit al
lui „Vai, cum, nu-i invidiez, saracii, ei nu știu cum e să...../ ei sunt legați
de mâini și de picioare”, adevărul e că ne gelozim din adâncul sufletului unii
pe alții.
Dar invidia n-ar
fi prea greu de gestionat (o facem zi de zi, oră de oră, fie că obiectul
înălțătorului sentiment este un prieten, un coleg sau chiar partenerul de
viață) dacă nu ar naște ierarhii. Odată apărut boțul de aproximativ 3 kile - 3
kile jumate în viața unui cuplu, constelația de prieteni se reconfigurează.
Invariabil, prietenii cu copii sunt trași mai aproape, în vreme ce prietenii
fără copii sunt oareșcum îndepărtați, sub pretextul lui ”Ei nu înțeleg”, când
de fapt, prietenii ăștia miros a huzur
de la o poștă și e greu să schimbi pempărși puturoși când afară bate briza
libertății. Așa încât, mai răruț că-i mai drăguț.
Într-un grup de
prieteni, cei care au copil devin brusc prioritatea ZERO. Toate planurile se
fac în funcție de plodul din dotare. Doarme între 5 și 7? Apăi nu ne putem
vedea la 6! Are băița la ora 10? Se sparge gașca la ora 9. Ah, nu! Vin cu tot
cu el? Unde dracu găsim local de nefumători în miezul iernii?!? Și tot așa.
Oamenii cu copii se poartă cu ceilalți ca niște altețe regale, păstrători ai
secretelor cavalerilor templieri, ordonând și dictând de jur împrejur, ținând o
secure invizibilă desupra prieteniilor de dinainte: nu-ți covine? Pleacă.
Este adevărat că
prioritatea ZERO din viața unor părinți trebuie să fie copilul din dotare, nu
grupul de prieteni, însă e o mare diferență între a le explica prietenilor
childless (sau child-free, depinde cum vedeți problema) noile voastre limitări
și a reconfigura complet regulile jocului, așteptând ca ceilalți să se supună
orbește. Și da, pentru voi copilul este prioritar, dar nu trebuie să fie
prioritar și pentru prietenii voștri.
Iar pentru că
orice om cu copii se trage dintr-un om fără copii, uitând viața de dinainte de
... Hristos... , îngăduiți-mi să vă reamintesc de toate acele momente de
DINAINTE, când nu aveați copii și:
1. Vă enervau
condițiile impuse de parinții din grup. Spre exemplu, când alegeați TOȚI să
mergeți într-un restaurant pescăresc, dar pentru că lui plodix i s-a făcut
poftă de pizza, TOOOT grupul, deci și voi, ați schimbat visul culinar cu o
capricciosa ad-hoc? Ce v-ați spus atunci? ”Eu n-am sa fac niciodată asta.”
2. Vă iritau la
culme colegii cu copii care aveau dreptul împărătesc de a fugi mai devreme de
la birou (sau la ora 18.00) doar pentru simplul motiv ca ”le plânge copilul
acasă”, lăsându-vă pe voi, cei fără de copii, cu tot proiectul pe cap și un
deadline frumos dis de dimineață. Dimineață, când din nou a întârziat, pentru
că cel mic a făcut otită/a borât/nu s-a putut trezi/a plâns mult la grădi,
colegul cu copilul în cauză a fost scuzat, în vreme ce voi, întârziind 15
minute, ați fost chemați în ședințe mustrătoare.
3. Vă enervau cei
deveniți peste noapte părinți, care nu mai considerau problemele voastre
importante sau demne de a fi povestite, întrucât voi nu știați ce înseamnă
”greul”. Invariabil se ajungea la comparația: job de rahat VS nopți nedormite
și... la fel de invariabil... nopțile ratate câștigau competiția. Muci, plâns,
dinți, crize, tantrumuri...top this if you can!
4. Dacă, Doamne
ferește îndrăzneați să emiteți vreo opinie disonantă față de diverși părinți,
riscați să stârniți al treilea război mondial! Non-procreatorii nu au VOIE să
emită opinii. Dar cu ce te încălzește că cel care nu e de acord cu metodele
tale de ”parenting” are copil? Că dacă nu e de acord cu tine, tot îl consideri
un bou. Iar dacă omul fără copii te aprobă... nu mai contează că NU are copii. Brusc,
te înțelege. Please! Și voi aveați gânduri și păreri înainte. Oameni
suntem.
Și lista poate
continua.
Nu e ușor să fii prieten
cu un cuplu de părinți, când nu ai copii. Nu e ușor nici când o bună prietenă
naște și, din prietena ta de-o viață, preocupată de filme și vacanțe și cărți
și bârfe mondene... devine MAMA. E greu să susții conversații despre nopți
nedormite și milestones ale dezvoltării când tu te duci la job și-n timpul
liber te duci la sală, la masaje, în vacanțe și-n acele zone ale parcurilor,
fără locuri de joacă. Nenorocito! E al naibii de greu să-ți ții pliscul atunci
când nu ești de acord cu ce fac prietenii tăi. Și e și mai greu să auzi replici
jignitoare dacă totuși îndrăznești să spui ceva - ”Ce știi tu? Tu n-ai copil,
vezi-ți de prostiile tale, nu-mi da mie sfaturi.” Dar le primești în plex și-ți
explici că de vină sunt nopțile nedormite, hormonii, soțul care n-o ajută,
soacra care prea mult o ajută etc.
Așa încât, dragi
părinți cu prieteni fără copii, apreciați eforturile care se fac pentru voi. Dacă
aveți prieteni fără copii care se dau peste cap să iasă la ore anapoda, să-și
reconfigureze planurile în ultimul moment și să facă tot felul de compromisuri
ca să vă fie în preajmă, prețuiți-i. Înseamnă că sunt adevărați prieteni. Puțini
oameni tolerează aceleași povești despre nopți nedormite și scaune moi spuse
iar și iar și iar.
P.S. În cazul în care pregătiți pemparși murdari să dați în mine, aflați că am doi copii. Unul mare și unul mic. Deci da, ȘTIU cum e.
