Am crescut într-o vreme și-ntr-o lume în care nota 10 era
țelul total. Părinții mei sunt profesori, orașul în care am crescut era mic, de
provincie, iar orice sub nota 8 nu era o opțiune. Am învățat să calculez medii
încă din clasa a doua (în clasa I toată
lumea avea 10) și cred că și dacă aș fi sedată puternic, nemiștiindu-mi
propriul nume, tot aș putea zice că e nevoie de trei de 10 ca să scoți media
10, când ai un 8 în catalog. Pentru 7 ai nevoie de 4 de 10, ceea ce e cam greu
de executat, deci mai bine nu iei 7. Da, am fost cam obsedată de școală și
competiția cu cei mai buni din clasă mi-a hrănit rezultatele bune. Mi-a mai
hrănit și o unghie de depresie printr-a 11-a, dar asta e. Comes with the
territory, nu?
Motiv pentru care mi-e foarte greu să înțeleg, să accept și
să propovăduiesc teza conform căreia nu contează rezultatul, ci efortul depus.
Vezi Doamne, competiția mutilează individul, rezultatul final este
insignifiant, ceea ce se cuantifică și e demn de laudă este efortul.
Dar oare rezultatul, nota, calificativul, nu dau și ele
măsura efortului depus? Pentru că un efort de 5 pe o scară de la 1 la 10 rămâne
un efort de 5. Nu poți să ai un rezultat de 5 și să consideri că efortul a fost
de 10. Că n-a fost! Teoria mai spune că nu trebuie să cerți omul, ci să stați
împreună și să analizați motivele pentru care s-a ajuns în acel punct și cum să
facem noi, mămică, să nu mai repetăm experiența. Dar ce te faci, că nu toată
lumea are vocație de psihoterapeut? Lumea înconjurătoare e marcată de ierarhii și de competiție, deci pentru ce fel de lume îi pregătim pe cei mici? Și, încă o întrebare: ce te faci dacă
odrasla înțelege din aceste discuții repetate, că e ok să nu învețe, că oricum
nu i se întâmplă nimic?
Ca o anecdotă personală, copilul cel mare nu a vrut să
învețe să citească, nu i s-a părut important, până când învățătorul a spus că
el este ultimul din clasă la citit. Din acel moment, s-a mobilizat, mai cu hăis
mai cu cea, dar s-a intâmplat minunea. Citește! Deci iată cum o ierarhie,
apărută într-un mediu lipsit de calificative și de note (la step-by-step nu
există nici măcar calificative), în care toți erau o apă și-un pământ, a reușit
să stârnească un ceva suficient pentru a... obține un rezultat bun. Un alt
exemplu: știa că e bun la matematică. Se lăuda cu asta, îl lăudam și noi, dar
nimic nu l-a făcut mai fericit decât să vadă punctajul obținut la un concurs de
matematică, unde a luat 90 de puncte. Din 100. Adică nota 9. A fost atât de
fericit, pentru că în sfârșit a înțeles unde se poziționa. Să fii acolo, în
top, ce priveliște minunată! Din acel moment, un punctaj de, spre exemplu, 70,
a devenit de nesuportat pentru el. Competiția e cu el însuși acum, dar a pornit
din competiția cu ceilalți.
Și odată ce ai gustat din victorie, nu mai poți bălti în
zona ambiguă de mijloc. Da, efortul contează, dar nu el este cel care te
hrănește și te propulsează mai departe. Să fim cinstiți. Dacă vreodată ați
câștigat o competiție, puteți oare spune cu mâna pe inimă că efortul depus v-a
satisfăcut mai mult decât rezultatul? Mi-e foarte greu să cred asta.
Cei care conduc lumea nu sunt dintr-aceia care au fost
lăudați pentru efort și atât. Sunt cei care trec prin școli grele, unde
competiția și ierarhia sunt sfinte (am spus ”lumea”, nu România). Experții, profesioniștii din orice domeniu,
sunt oameni care au ajuns în topul ierarhiilor din domeniile lor, ca urmare a
rezultatelor pe care le-au avut. Nu poți fi un expert de nota... 6. Și tare mă
tem că teoria asta a excesului de bunvoință, ne transformă pe toți în niște
viței care zburdă fericiți în iluziile lor non-competitive, în vreme ce sunt
conduși din spate de șacali puși pe rezultate. Cred că o lume lipsită de
competiție este utopică. Un Rai! Nu cred că putem elimina complet competiția
din viața noastră și sinceră să fiu, nu știu dacă e sănătos să încercăm. Nu de
alta, dar până la urmă și-n Rai există ierarhii.
