Ziua mea de naștere nu a început cu focuri de artificii si
nici n-a continuat cu orchestre care să-mi îngâne melodiile preferate. Bebelușul meu n-a știut că-i ziua mea și nu m-a
scutit de la alăptat în miez de noapte, când mi-e somnul mai lin iar Vlad,
copilul cel mare, avea în continuare școală și deci nu m-a scutit nici el de la
trezirea dis de dimineață pentru pachet, mic dejun, îmbrăcat.
Măcar soare să
fie afară!
Ei bine, nu. Era
nor. Nici vremea nu știa că era ziua mea. Și nu oricare zi, ci însăși ziua în
care aveam să trec un prag. Dincolo de cei 30 de ani.
***
Planul meu pentru
această aniversare fusese dintotdeauna extrem de simplu. După facultate, urma
să lucrez în televiziune, unde urma să devin faimoasă pentru stilul meu profund
de a aborda subiectele într-o emisiune de știri sau de reportaje și totuși
suficient de relaxată pentru a fi invitatul ideal într-o emisiune de
divertisment. Divertisment de calitate, musai. Dacă nu mergea treaba cu
televiziunea, aveam să o cotesc spre zona de comunicare – PR, publicitate,
consiliere – orice aș fi ales, tot sexy suna la 18 ani. Planul era solid, cu
puține variațiuni. Veneam dintr-un mediu
extrem de competitiv, în care mă descurcasem de minune, ba chiar excelasem în
multe zone, iar pentru mine viitorul însemna doar succes. Eșecul nu intra în
ecuație. Iar pentru asta, anii mei 20 urmau a fi dedicați întru totul carierei
mele. Căsătoria nu intra în acest peisaj alb-negru iar de copii nici nu putea
fi vorba! Nu dintr-un calcul al eficienței creșterii profesionale, ci pentru
simplul motiv că nu-mi plăceau și credeam că singurul lor merit este de a te
încurca.
Zis și făcut.
Am luat
Bacalaureatul cu notă maximă, am intrat la două facultăți, am plecat de-acasă
și până în vacanța de iarnă aveam deja o colaborare cu o televiziune. Totul
mergea conform planului. Ce nu știam eu atunci era că, deși mi se părea că joc
țonțoroiul pe cele mai înalte culmi posibile, de fapt o luasem încet încet la
vale.
Așa cum bărbații
din generațiile trecute vorbesc despre Armată ca fiind kilometrul zero al
transformării lor din băieți în... bărbați, cimitir al inocenței și al
bucuriilor simple, bisturiu care taie necruțător legătura cu mama, tata și
restul cuibului părintesc, așa a fost pentru mine experiența televizionistică.
Boot camp emoțional. O zonă crepusculară în care am pierdut Diana cea zglobie,
curajoasă, pe alocuri tupeistă care fusesem până atunci; am pierdut copilul din
mine. Am trecut prin mâna profesionistă a unei doamne care, fie-i țărâna
ușoară, deși probabil a văzut în mine ceva (nici până azi nu mi-e clar ce), a
devenit Pygmalionul meu, iar eu – humă lipsită de voință în mâna ei. Eram dornică
să-mi mulțumesc această mamă simbolică, descoperită la kilometri distanță de
mama cea adevărată, o mamă care putea să mă urce pe cele mai înalte culmi sau
să mă doboare într-o clipită. Metoda ei de lucru era extrem de dură – combina
mângâierile pe creștet cu umilințele publice, lauda cu pedeapsa, un
„du-te-ncolo vino-ncoace, lasă-mă și nu-mi da pace” din care nu înțelegeam nimic, dar
de care devenisem dependentă și de care m-am despărțit cu greu. Au fost doi ani
formatori extrem de dureroși, din care am ieșit cu totul și cu totul altfel
decât intrasem. Cinică, fricoasă, lașă, cu capul plecat. Ca un cățel bătut, care
știe de stăpân.
Au urmat, conform
planului, multe joburi în „Comunicare”.
Din toate am învățat câte
ceva. Spre exemplu, am învățat că nu contează cât muncești, dacă știi să te
faci simpatic, nu contează ce rezultate ai și cât a crescut firma de pe urma
ta, dacă șefului nu-i place, chimic, de tine. Am mai învățat că dacă ai prea
multe opinii, zbori. Și că mâncatul de cur se traduce prin “mediu
competitiv” iar lipsa unei creșteri salariale promise la angajare ține loc de
“zi mersi că tu încă ai un job!”
Anii treceau și
socoteala de-acasă, de la 18 ani, nu prea se potrivea cu cea din târg. Viața
mea profesională era praf și pulbere. Știam ce fac, mă pricepeam la „comunicare”, feedback-urile erau mereu pozitive, dar
eu nu eram fericită. Eu, o fostă premiantă, credeam că viața e la fel de
stabilă și de carteziană precum e școala. Unde, dacă te ții de carte, dacă
înveți, dacă-ți faci temele, nu ai CUM să eșuezi. Ce nu luasem eu în calcul la
18 ani era tocmai elementul uman. Pentru care nu te pregătește nimeni. Cel
mult, părinții te avertizează, dar noi nu-i credem pe părinți decât atunci când
devenim noi înșine părinți.
Singura zonă
stabilă era, culmea, cea de-acasă. De unde-mi jurasem la 18 ani că nu voi avea
niciodată o familie, iată-mă zece ani mai târziu, măritată și cu doi copii:
unul mare, de 7 ani, care deși n-a fost născut de mine deja îmi spune mamă și
unul mic, de 7 săptămâni, care înflorește sub ochii mei.
Cei din jur mă
întreabă, mai în glumă, mai în serios, cum mă simt la 30 de ani. Dacă m-ar fi
întrebat anul trecut asta, le-as fi răspuns că mă simt la fel ca întotdeauna. Poate
un pic mai înțeleaptă. Atunci. Dar, întrucât anul care tocmai mi s-a încheiat a
adus cu sine atâtea transformări și surprize, unele mai greu de digerat decat altele,
nu pot decât să recunosc că nu mă simt nicicum. Nu mă simt mai înțeleaptă,
pentru că întâmplările din viața mea mi-au șters orice urmă de încrezută
înțelepciune și mi-am dat seama că, de fapt, nu știu nimic despre nimic. La
rigoare, mă simt un pic mai smerită decât înainte, pentru că am înțeles
valoarea savurării clipei. Nu știi niciodată ce ți se pregătește așa încat ia
și te bucură de ziua de azi. Bucură-te de „acum”. Indiferent ce faci în
momentul ăsta. E ok.
Depressing much?
Și totuși nu.
Într-una din zilele săptămânii mele “aniversare” mi-a fost dat să primesc trei mesaje de la trei
persoane diferite, fără nicio legătură între ele, persoane din afara familiei
sau a cercului intim de prieteni, mesaje de apreciere, de drag. Vin apoi acasă
și primesc, într-o formă sau alta, aceleași semnale. Ceea ce-mi spune că,
undeva, ceva, cumva, fac bine ce fac. Ce anume? Habar n-am. Știu însă sigur că
sunt într-o continuă călătorie în care mă construiesc zi de zi pe mine. Cu
joburile abandonate, cu școlile absolvite, cu relații încheiate, cu pempărși
schimbați și copii legănați, fiecare experiență bună sau rea, de fapt nu e nicicum.
Doar ... este. Ca și mine. La 30 de ani.