Pentru ca,
sa fim bine intelesi: ne freaca, ne roade, ne …. ditamai grija! Nici nu
conteaza daca suntem sau nu mame, daca avem experienta la crescut copii sau nu,
daca macar am avut frati au ba, sau daca putem, anatomic vorbind, naste, cert e
ca toate si toti ne pricepem la nascut si la crescut copii. In speta, ai
altora.
Este suficient
ca o mama sa rosteasca o vorba (una doar!) despre cum a ales sa-si creasca
odorul propriu, ca sa starneasca vijelia celorlalte mame. Sau ne-mame. Sau barbati.
“Tz tz tz….
Ia uite ce face Cutareasca! Bietul copil, cum o creste… numai el stie!”
“Aia?! O
proasta. Nu vezi ce face cu ala mic?”
“Unii pur
si simplu n-ar trebui sa aiba copii.”
Cele mai
mari razboaie din istorie au consumat mai putina energie decat cea care se
consuma zilnic pe blogurile si pe forumurile de “mamici”. Am pus ghilimele
pentru ca apelativul diminutivizat este departe de a reflecta adevarul despre
unele dintre ele.
Alaptezi?
Esti o suzeta. Hranesti copilul cu formula? Clar, vrei raul copilului. Dormi cu
el in pat? O sa doarma cu tine pana la 40 de ani. Nu dormi cu el in pat? Ii
creezi traume in fiecare noapte. Il iei in brate cand plange? Ti-l inveti
rasfatat. Ii ignori plansul? Perfect. O sa creasca un adult sociopat. Si tot
asa. Cum o dai, nu-i bine.
Culmea e ca
printre bocitoarele care se dau cu fundul de pamant judecandu-ti deciziile de
mama, se numara si femei care n-au copii, dar stiu mai bine ca tine cum trebuie
sa mearga treaba, dar si, atentie, barbati. Am intalnit barbati care spuneau cu
seninatate, ca nasterea nu e asa dureroasa cum se zice. (o clipa de pauza, va
rog, sa-mi revin din apoplexie)
De ce ne
intereseaza cum isi cresc altii, copiii? Oare asa era si pe vremea mamelor
noastre? Oare la fel stateau ele si mestecau marunt despre vecine sau despre
necunoscutele de pe strada?
Incerc sa
inteleg de unde vine dorinta asta de a aduce o mama pe drumul cel bun: al tau!
Cunosc cazuri in care nescunoscuti s-au adresat tinerei mame pe strada sau in
statia de autobuz, oferindu-i recomandari si sfaturi, dojenind-o pentru pacate
inchipuite sau investigandu-i tacticos modalitatea de crestere a micutului. De
ce?!
De ce ma
intereseaza pe mine, o femeie fara copii, felul in care-si creste cutare sau
cutare copilul? De ce simt nevoia de a povatui? Si ma supar tare cand mi se da
peste bot cu replica ultra-cunoscuta: “Tu nu stii cum e, ca n-ai copii.”
Corect! N-am! Si nici habar n-am despre cresterea lor. Nu stiu nimic despre cum
e sa dormi 2 ore din bucati, pe noapte. Nu stiu cum e sa-ti bagi chibritul in
gura, in loc sa sufli in el ca sa-l stingi, de obosita moarta ce esti. Habar n-am cum e sa-ti planga
copilul aparent fara motiv. Nu am cunoscut si sper ca nu voi cunoaste niciodata frica
unei mame careia i s-a oprit bebelusul din respirat.
Si-atunci,
de ce ma freaca grija? Sa fie oare un soi de proiectie pe care-o facem,
inconstient, ca si cum copiii aceia ar fi copiii nostri si, invalidandu-i pe ceilalti, de fapt ne validam pe noi insine, ca parinti buni si drepti? De
ce avem nevoie de validarea asta? De ce nu ne este suficient sa-I multumim lui
Dumnezeu ca acel copil, crescut urat si prost si fara capatai, nu e al nostru?
Si gata.
Inca nu am
un raspuns la intrebarea asta, asa incat dau leapsa mai departe parintilor din
blogosfera pe care-i stiu.
Dedi, Delia si Mikidos, va intreb: de ce ne freaca grija de copiii altora?