Cand Aristotel a spus ca omul e un animal social, cu siguranta n-avea vecini ca ai mei. Mai exact, precum doamna de alaturi. O doamna, ca oricare altele, care da buna ziua in lift si miroase intens a patchouli. O doamna la vreo 50 de ani (plus), micuta, indesata, cu parul permanent si haina lunga de piele. Cu o voce de bas si de soprana - superoferta. Avand capacitatea de a atinge niste joase de zbarnaie peretii si niste acute de crapa geamurile. Si care, culmea, nu canta.
Ci zbiara. Nu vorbeste normal, ci racneste. La toti: la mama ei cea bolnava, la sotul care a parasit-o, la fratele care nu-si ingrijeste mama si care a aruncat cumplita povara pe umerii ei, astfel incat ea a pierdut cabinetul (era medic, ha!) si casa din cauza asta si, desigur barbatul. Da, stiu totul despre vecina mea. Si credeti-ma ca tare n-as vrea sa stiu. Problema e ca vecina mea racneste cand ti-e lumea mai draga sau somnul mai dulce: intre 1 dimineata si 5 sau intre 13.00 si 16.00. In afara acestui interval, e liniste si pace. Din pacate pentru noi, vecina racneste cu precadere in camera mamei. Care e perete in perete cu dormitorul conjugal. Iar cand exaperarea unui somn sarit la 3 dimineata ne impigne la gesturi disperate - adica ii batem in perete -, tot ea ne injura.
Azi, vecina a racnit din nou. De data asta, la recenzor. Ramasese singurul apartament nerecenzat din tot blocul (aporpo, sunt vecina si cu faimoasele si paranoicele surori Porumbita, spaima ambasadelor si a troleelor).