Cu totul întâmplător am surprins astăzi, la o masă alăturată
într-o cafenea, o discuţie între un El şi o Ea, ce părea a fi un selling pitch de
început de relaţie. Genul de discuţie între
doi oameni cu cel puţin 3 la prefix, avut la prima, hai a doua întâlnire, menit
să clarifice de la bun început clauzele contractuale, zonele gri, negociabile
dar şi barierele de nedepăşit, întru eficientizarea la maximum a timpului şi a
cafelelor irosite într-o după amiază de septembrie. Sau, cel puţin aşa ar fi trebui
să fie. În realitate însă, nici când avem tâmplele cenușii, nu ne dăm înapoi de
la minciuni, omisiuni, acel bending the
truth, cum spun americanii. Și da, afacerea se încheie, dar cu niște
costuri prea mari mai târziu.
Ea: Mie-mi place să am spaţiul meu. Vreau un bărbat care să
aibă o casă a lui, să plece la el, să mă lase şi pe mine să mă bucur de
singurătate! Aşa mi se pare civilizat. Toţi cu care am fost respectau la
început dorinţa mea apoi pac! aparea o periuţă. Apoi niste papuci de casă, o pajama,
un tricou şi gata!
El: Daaaa, nici eu nu suport să-mi sufle cineva în ceafă tot
timpul, tot timpul….Eu așa sunt, stăm, petrecem seara împreună, dar, cu riscul
de o supăra, îî zic: Hai să dormim fiecare la casa lui. Așa sunt eu: upfront de la început.
El din nou: Cu mine, relația trebuie să fie mereu dinamică!
Să facem chestii împreuna, mă-nțelegi? Na, acuma vine toamna, vine ierna, cam
stai în casă… dar eu nu-mi pot imagina să fiu cu o femeie un an, doi, trei, nu mai zic mai mulți și..și..
nu știu, să-mi petrec serile mâncând pufarine pe canapea!!
Ea: Nooooooooo! Păi ce relație mai e asta?! Te plictisești
din prima!....
Notam și râdeam, râdeam și notam. Așa ceva nu se putea
pierde!
Însă, odată depășită granița primară a bășcăliei, zâmbetul
mi-a pierit când mi-am dat seama ce se petrecea, de fapt, la masa aceea: o
vânzare. De fapt, două. Și niciunul dintre negustori nu spunea adevărul. Fiecare
dintre ei spunea ce-și dorea să audă celălalt. Și-apoi gândul a forat și mai
tare: de fapt, DE FAPT, noi asta facem cu fiecare relație pe care o avem:
mințim de mama focului, luăm chipul celui pe care partenerul nostru și-l
dorește, ca apoi, ani mai târziu, să încercăm din răsputeri să-l schimbăm! Cu
ce? Păi cu proiecția din capul nostru de la început. Recunosc, femeile sunt
mult mai înclinate spre astfel de practici, dar nici cu ei nu mi-e rușine. Un
simplu exemplu îl reprezintă comportamentul tipic băiețesc pe care nu-l vedem nici măcar cu coada ochiului la
început. Om fi noi oarbe, dar și ei știu să fie domni. Anii trec și te găsești
învelindu-i gâtul în cartofi calzi prinși în batic, dregându-i un torticolis
căpătat la ultima zgâială după alta.
Datul pe brazdăal partenerului este obiectivul numărul
1 la început de relaţie. Iar când socoteala din târg nu se pupă cu cea de
acasă, începe ceva ce seamănă al naibii de bine cu fazele durerii: negarea (Asta nu mi se poate intampla
tocmai mie), furia (Cu ce-am gresit?), tocmeala (Daca o sa..., promit sa...), depresia (Nu-mi mai pasa de nimic) si
in final, acceptarea. Iar dacă eşti
norocos, acceptarea vine cu înţelepciune, nu cu durere.
Aşa se face că, după ce m-am amuzat copios şi-am twitterit despre
bieţii oameni, m-am trezit deodată nutrind sentimente cumplit de amestecate
pentru ei. Îmi venea sa mă duc să-i mângâi duios pe creștet și să le dau vestea
cea mare: într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, toți ajungem la
faza pufarine pe canapea. Însă ceva îmi spune că ştiau şi ei asta. Nu-i poate
nici bine, nu-i poate nici rău, poate doar... e. Iar cei cu adevărat norocoşinu se-ncurcă în treaba asta. Pur şi simplu, SE aleg iar şi iar şi iar.