14 ani. Nici mai mult, nici mai puţin. 14 ani. Petrecuţi într-o
măcinare constantă vizavi de propria imagine, încercând diete care mai de care
mai restrictive, alternând cu unele mai permisive, ca apoi sa scap caii şi s-o
iau, zece kilograme mai târziu, de la capăt. Ironia sorţii face ca, după atâta
amar de vreme şi după atâta amar, să aflu de la niste foşti colegi de liceu că
sunt...neschimbată. Şi nu, nu era nici un compliment şi nici o jignire. Era...
o constatare. Atât.
Vreme de 14 ani am irosit energie vitală pe fiecare kilogram
pierdut. Pendulând între diete care mai de care mai la modă, sărind cina luni
în şir, am ajuns într-un final să urăsc supa de varză, carnea şi... pe mine.
Doar că problema nu era numai a mea. Crima avea mai multi autori. În primul
rând, imaginea deformată a „normalităţii”. Când a ajuns mărimea 36
normă?! Şi, Doamne fereşte să ai peste cupa B la sutien! Ironia cea frumoasă e
că sânii mici, deşi îşi găsesc de îmbrăcat mai lesne, nu sunt catalogaţi drept sexy.
Asta pentru că nişte unii au decis la un moment dat că pepenii sunt mai
potrivitţi decât merele. Inclusiv pe trupuşoare de 45 de kilograme. Şi uite aşa
ajung la bisturiu femei minunate, numai şi numai pentru a atinge perfecţiunea
unui C, maxim D.
De ce am ajuns să conferim sens pozitiv noţiunii de slab şi
sens negativ noţiunii de gras? De ce nu pot fi pur si simplu... facts, dezbrăcate de înţelesuri secundare?
Ca şi cum ai spune - asta-i verde, asta-i albastră. Nu înseamnă că una e mai
bună decât celaltă, ci că cele două noţiuni sunt doar diferite. Problema e că,
dacă ne-am da tot sistemul de valori peste cap, cel puţin vreo 4 industrii s-ar
destabiliza serios. Şi nu vrem asta, nu? Trebuie totuşi să menţionez că nici
extrema cealaltă nu mi se pare în regulă, atunci când obezitatea e fluturată
drept normă a libertăţii totale. Iar obezitatea morbidă intra într-un alt
capitol. Aici vorbesc fix despre categoria generoasă a celor care au câteva
kilograme în plus şi care, pentru alea 5 – 10 kg se dau cu capul de pereţi şi
visează nerealist la scăderi de 20 de kilograme. Ca să fim înteleşi.
Mai departe.
Cine şi când a hotărât că toţi trebuie să arătăm la fel de
tonifiaţi şi de fit ca sportivii de
performanţă? E o nebunie! Dacă alegi cu ochii inchişi orice, ORICE revistă
semi-mondenă sau de femei, apărută vara, mai mult ca sigur vei găsi o secţiune
gen Vedete pe plajă, Beach bodies etc., unde se analizează
fiecare centimetru pătrat al bietelor lor trupuşoare. Ferească Sfântul să fie
prinse femeile alea mâncând o îngheţată sau.. ce oroare! ... nişte cartofi
prăjiţi! Unica obsesie a tuturor revistelor este eterna celulită. Da. Am înţeles
de acum 200 de ediţii: o tonă de apă, creme, masaje, ciupeli, duşuri reci,
diete şi muuuult sport. De trăit, rapid între programarea la masaj, la gym şi
duşul cel rece aplicat nemilos peste coapse. Bad, bad, thighs!
Apropo de schimbarea perceptiei in timp
E tare greu. Iar dulciurile, junkul, lenea...sunt toate
transformate în prietene, în puncte de sprijin, în refugii, taman de industriile
modelatoare de trupuri, care le promovează drept „plăceri interzise”. Iar când lucrurile
devin dificile, ce facem? Păi simplu: apelăm la prietenele noastre de nădejde –
prăjitura şi ciocolata şi ne ascundem fix în vechile refugii. Mai sesisează
cineva cercul vicios?
Cred că moda ne-a îndepărtat de la esenţa. Aspectul a înlocuit
conţinutul şi, încet încet, miza a fost dezbrăcată de sens. Cred că e bine să
aruncăm naibii căcaturile hiper procesate, cumpărate de la supermarket, nu ca
să slăbim pe dinafară!, ci ca să fim sănătoşi pe dinăuntru. Cred că e bine să
bem ăia 2 litri de apă, pentru că apa înseamnă viaţă, nu ca să jupuim portocala
de pe fund şi de pe coapse. Cred că e bine să facem sport, să ţopăim, sa
dansăm, să ne mişcăm, de dragul inimii şi al creierului şi al tuturor organelor
care, dacă ar putea, ar mulţumi vocal; nu ca să intrăm în rochii cumpărate acum
trei joburi şi două sarcini.
Mai cred că trebuie sa ne căutam pe noi şi în alt fel, nu
doar în oglinzi, ca sa putem deveni fiinţe complete. Şi, în fine, cel mai
consistent pas pe care-l poti face, e să te împaci cu tine, cu bagajul de complexe,
cu forma ta, cu viaţa ta. E ok, pe bune :)
În încheiere, reproduc un text pe care l-am gasit zilele
astea pe net. Zice aşa:
Un poster pentru o sală de gimnastică, înfăţişând o fată cu
un fizic de invidiat, invita femeile să aleagă: „Vara asta, ce alegi? Sirenă
sau balenă?”
Legenda spune că, într-o bună zi, managerul sălii primeşte
următorul răspuns:
„Stimaţi domni,
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfini, foci,
oameni curioşi). Ele au o viaţă sexuală bogată şi-şi cresc puii cu multă dăruire.
Mănâncă tot soiul de delicatese şi mereu pe săturate. Înoată cât e ziua de lungă şi călătoresc în
cele mai frumoase locuri – din Patagonia, până la barierele de corali ale
Polineziei. Înalţă cânturi spectaculoase iar oamenii se opresc mereu sa le
asculte. Sunt animale impresionate, iubite şi protejate de-o lume întreagă.
Sirenele?... Nu există.
Daca totuşi ar exista, ar face coadă la cabinetele de psihoterapie, confruntându-se
cu probleme de dedublare a personalităţii – peşte sau femeie? N-ar avea niciun
fel de viata sexuală şi n-ar putea face copii.
Ar fi superbe, desigur, dar singure şi triste. Cine ar vrea
să stea lângă o fată care miroase a peşte?
Într-o vreme în care sirenele sunt la
modă, eu aleg sa mănânc o îngheţată cu copiii mei, să cinez cu soţul meu şi să
ies la masă cu prietenii mei.”
