Relatia mea cu copiii e una... complicata. Sa fiu mai clara: relatia mea cu notiunea de copii e complicata. Pentru ca, pana de curand, eu n-am avut nici o relatie cu nici un copil. Mai mult decat atat, toata lumea ma stie drept un soi de „baby hater”. Nu e vina lor, m-am facut luntre si punte ani in sir sa demonstrez ca bebelusii nu sunt decat niste masini de zgomot, stres, bale, parturi si voma, producatoare de balonase de muci care se sparg si se preling pe boticul lor indelung pupat de niste parinti trepanati. Dragut, nu?
Mai mult decat atat, am crescut cu filme tip „O femeie face cariera”. Am crescut citind Iqads si ZF si Capital,....si culmea, nici o femeie de cariera de acolo nu povestea nimic despre copii. Imi doream sa devin si eu o femeie de cariera. Aproape ca nici nu mai conta „ce” cariera. Din cand in cand, vedeam femei care faceau copii si care „isi sacrificau” cariera. Nici nu-mi puneam problema daca aveam sau nu proprietatea termenilor, atunci cand alegeam sa operez cu unii sau cu altii, in virtutea cliseelor existente „din piata”. Atentie la cuvinte: a-ti sacrifica o cariera, inseamna a renunta la ceva bun, pentru ceva... mai putin bun – un copil. Caci asta reiese din sintagma „a sacrifica o cariera”. Credeam, desigur, cu toata fiinta, ca femeile in cauza faceau un sacrificiu gigantic – pe ele insele, pentru „fericirea” de sterge la popou un copil zi de zi. Nu, nu! Asta nu era pentu mine! In plus, vedeam ce li se intampla tuturor femeilor devenite mame: universul lor se schimba iremediabil, discutiile se intorceau invariabil la copil iar privirea parca nu mai focaliza cum trebuie. Si, ca o regula, toate (cateva, e drept) imi spuneau mie (mie!) ce bine e sa fii mama: „Tu n-ai cum sa stii...”. Cunoasteti privirea – incarcata de mila, ca si cum ti-ar spune ca suferi de-o boala letala. Nu, tu n-ai CUM sa intelegi miracolul lor.
Am petrecut ani luptand impotriva acestor manifestari. M-am ferit de copii, de mame, oricum le descalificam pe toate intr-o clipita. Niste proaste lipsite de orizont!
Pana cand au inceput prietenele mele sa aiba copii. Care, sa ne intelegem, nu sunt nicidecum niste proaste lipsite de orizont. Suficient de bizar, imi plac copiii lor. Descopar ca nu, chiar nu fac balonase de muci la nas si ca acum, pisicile au incetat a mai avea monopol asupra notiunii mele de „ultimate cuteness” (desi inca domina terenul). Nu mi-e jena sa pun poze pe Facebook cu noii mei prieteni si nici sa povestesc despre intamplari in care ei sunt protagonisti. Drept dovada. Singurul lucru care ma deranjeaza e corul celor surprinsi sa ma vada cu un copil in brate si care nu mai contenesc a se ului public: „Ce chestie, Diana cu un copil in brate!” slash „Am trait s-o vad si pe asta!” slash „Iti sade bine, cand faci si tu unul?” etc. Presupun ca merit toate astea si le inghit ca na... e ca si cum Cruela si-ar fi deschis adapost de dalmatieni si-ar fi intrat in PETA....
Nu-mi ticaie inca nimic. Dar vara asta am inteles ca e fix o chestiune de timp pana ce mecanismul va incepe sa ticaie. De curand am intalnit o femeie minunata – avea tot ce si-a dorit: casa, masa, o cariera speciala, era fix genul de self-made woman la care eu m-am raportat o viata inteaga. Avea 41 de ani. Nu-si dorise niciodata copii, nu-i placusera in mod deosebit, avusese mereu alte prioritati si niciodata nu fusese „momentul potrivit”. Dar, de vreun an de zile, isi dorea. Brusc, pe nepregatite, ceva intrase in actiune. Ca si cum un intrerupator fusese actionat. Iar copilul devenise acum – prioritatea zero.
Femeile din generatia mea au crescut cu filme americane. In care totul e posibil. Am crescut cu Diane Keaton in „Baby Boom”. Ni s-a spus ca PUTEM sa le facem pe toate. Vogue ne-a spus ca putem aspira la haine de catwalk si la un trup de catwalk (asta dupa ce tot Vogue a spus primul ca, de pilda, celulita e practic Satana), Cosmopolitan ne-a spus ca putem deveni curve citind articole despre cum sa ne satisfacem partenerii iar filmele ne-au spus ca putem nazui la cariere cot la cot cu barbatii. In tot timpul asta, alergand ca disperatele printre obiective stabilite, in fapt, de altii, am omis un aspect important: natura. Instinctul. ADN-ul. Care e mult mai puternic decat orice trend feminist promovat de cateva industrii co-interesate de transformarea femeii in...barbat.
In timp ce noi gafaiam alergand dupa promovari, functii, bani si vacante pe banii companiei, in fundal natura umana isi vedea de treaba. Pana cand, la un moment dat, instinctul a redus totul la tacere iar femeia de cariera s-a trezit dorindu-si un copil. Pe care l-a facut, asa cum facuse tot ce-si dorise pana atunci. Doar ca acum, natura din nou a preluat conducerea si i-a spus femeii (prin valuri de hormoni dozati atata cat trebuie) ca micul oracaitor este din clipa aia, inceputul si sfarsitul ei. Si ca nimic altceva nu mai conteaza.
Si iata ditamai conflictul, cauzat tocmai de faptul ca am crescut fugind de noi insine. Sa fim bine intelesi: nu pledez nicidecum pentru regres. Pentru reducerea femeii la statutul exclusiv de nascatoare, invartitoare in cratita si calcatoare de haine. Nicidecum! Dar incep sa ma intreb daca oare am crescut bine. Daca oare am avut obiective realiste visand la cucerirea universului masculin, cu tot ce presupune el. Nu le poti avea pe toate si, din pacate, femeile de azi si le doresc CHIAR pe toate. Cum sa nu ti le doresti, cand o lume intreaga iti urla: Indrazneste, POTI avea TOTUL!
Am inceput sa ma intreb. Am inceput sa pun la indoiala ce stiu. Am inceput sa ma uit in urma, la generatiile de femei dinaintea mea. Poate ca, totusi, nu le stim noi chiar pe toate... Poate ca, totusi, nu putem sa le facem chiar pe toate... Poate ca, totusi, e OK sa nu ni le dorim chiar pe toate.