Asa se numea prima lectie din manualul de engleza. In fiecare an, treceam in revista frmusetile londoneze, incepand invariabil cu Big Ben, trecand prin Westminster Abbey, Trafalgar Square si ajungand, desigur, la Buckingham Palace. Marturisesc o dulce nostalgie pentru acea lectie de engleza repetata de 8 ori pentru ca ea mi-a fost ghid scrijelit adanc in inima si-n minte la prima mea «trip to London», pe care nu de mult am facut-o.
Nu ni s-a povestit insa niciodata, in cei 8 ani de “trips to London” despre bunul simt, acea “normalitate”, despre care vorbeste si Plesu aici. Asa incat, o saptamana mai tarziu, m-am intors indragostita de… firesc.
Romania VS restul lumii
Trenul care ne aducea de la aerport s-a oprit intr-o statie si a fost retras, din pricina unor dificultati tehnice. Asemeni celorlalti calatori, am coborat in statia respectiva, fara sa stim ce ni se va intampla. Am fost cuprinsi de panica. Afisajul electronic tacea malc, nu era niciun ghiseu cu vreo doamna pe care s-o fi intrebat ce ne facem iar perspectiva de a vorbi intr-un aparat pe care scria Help m-a blocat complet. Vreo cinci minute m-am invartit pe acel peron, sperand sa gasesc un mers al trenurilor, ceva ! In fine, un alt calator m-a sfatuit sa ma relaxez si sa astept, pentru ca va veni un alt tren in cel mai scurt timp. Si asa a si fost.
Intarzierea m-a fortat sa iau un taxi. Recunosc deschis. Varianta unei calatorii cu taxiul oriunde in strainatate este ultima pe o lista lunga de alternative. Asa incat, m-am dus la primul «black cab» si am intrebat romaneste: « Cat costa pana la Raynes Park ? » « Vreo 6-7 lire », mi s-a raspuns. Mi s-a parut putin, asa incat am continuat, obisnuita cu taximetristii bucuresteni, care nu te duc pe o distanta relativ scurta : «Ma puteti duce acolo ? ». Deja taximetristul londonez devenea confuz… « Sigur ca da. Hop on ! ». Mi-am luat ramas bun de sotul meu, cu oarescare strangere de inima si dusa am fost. Tot drumul am stat pironita cu ochii pe aparatul de taxat : 5.4 – 6.0 – 6.4. Aha ! Ia uite-l cum mi-a spus ca face 6-7 lire si iacata cum depasim frumusel suma promisa… tz tz tz…. Dar culmea, am ajuns in 3 secunde. Calatoria, intr-adevar, facuse 6-7 lire. Si totusi, in continuare eram cu garda sus: “Aveti rest la 50?” (stim bine ca in Bucuresti trebuie sa circuli cu bani ficsi, altfel iti iei adio de la vreun rest). «Of course », raspunse taximetristul si imi dadu rest pana la ultimul pence.
Coborand din acel taxi, mi-am dat seama ca eu, ca roman, mi-am creat niste reflexe asemeni animalelor salbatice din jungla. Atenta la fiecare semn de inselatorie, gata sa ma apar in fata fraudei de orice fel… am fost inselata de atatea ori, incat nu mai am incredere nici macar in bunul simt.
Vizita mea la Londra a insemnat si intalnirea cu oameni de pe aproape toate continentele, veniti, ca si mine, la conferinta Allen Carr. Pe sistemul «work hard, play hard », ziua ne concentram la treaba, seara ne relaxam intr-un lobby primitor. N-are rost sa va povestesc cum, dupa o anumita ora, engleza pierea incet si ne trezeam povestind in limba materna, cum schimbul de informatii si de povesti a facut ca serile sa para terbil de scurte si cum oameni in toata firea, care acum se cunosteau pentru prima data, abia reuseau sa-si stapaneasca lacrimile la plecare. In clipele alea ma gandeam la autosuficienta tipic romaneasca. La cum avem batjocura pe varful limbii si suntem gata s-o lansam oricand, la vederea unei astfel de scene.
Dar niciodata nu mi-a fost mai clar ca suntem la ani lumina distanta de oricine pe lumea asta, ca-n ultima seara. Cand am asistat la o intamplare teribila. Sa fi tot fost vreo 12 noaptea si tot sa fi avut cu totii cateva beri la bord, cand toata gasca noastra multicolora ce se afla in lobby la ora aia, a avut parte de o surpriza : un mire si-o mireasa au intrat pe usa pregatiti sa-si petreaca noaptea nuntii in frumoasul hotel (ca deh..la ei e OK sa-ti lasi neamurile sa dantuiasca pentru tine si tu sa-ti iei mirele sau mireasa si sa-ti vezi de noaptea nuntii). Intr-o clipita, colegii mei au inceput sa-i aplaude, sa-i felicite zgomotos. M-am alaturat si eu corului de felicitari, dar numai dupa ce m-am asigurat ca e in regula sa fac asta. Si era. Insurateii s-au oprit la masa noastra, ne-au salutat si ne-au multumit, promitandu-ne ca vor veni sa bea ceva cu noi dupa ce se cazeaza. Zis si facut. S-au dus la receptie, si-au dat datele, si-au luat cheia si-au venit la noi. S-au asezat la masa, am comandat ceva de baut si ne-am pus pe povesti. Am aflat ca se cunosteau de 32 de ani si… ca el era fumator :) . Nimerit taman in mijlocul unor terapeuti anti-fumat, omul nu s-a simtit prost, dimpotriva. Colegii mei i-au oferit un mega discount – cadou de nunta – la o sesiune Allen Carr, oricand va dori sa participe. Au stat vreo doua ore cu noi.
Am urcat apoi in camera cu un zambet tare amar in coltul gurii. Mi-am dat seama atunci ca scena asta n-ar fi avut loc niciodata in Romania. Pur si simplu, ar fi fost de neconceput. Iata cum s-ar fi petrecut lucrurile la noi:
Am fi stat la masa, o gasca de prieteni verificati, si ne-am fi uitat lung la cuplul straniu care intra in hotel la 12 noaptea. Am fi facut ochii cat cepele vazand ca el e negru tuci iar ea extrem de alba si de blonda, caci da, era un cuplu «din ala ». Am fi tacut brusc in momentul in care treceau pe langa noi, iar tacerea ciudata ar fi fost intrerupta de vreo poanta a « haiosului » din grup, care cu siguranta ar fi comentat despre posibila dotare a domnului de abanos. Ne-am fi hahait, am fi tacut din nou cu nasul in pahare cand cei doi treceau pe langa noi si apoi am fi pufnit in ras, stropindu-ne comesenii cu bere. Asta s-ar fi intamplat in Romania.
Am plecat a doua zi, lasand in urma un orasel de-o frumusete rara, curat si ingrijit. Un orasel care se vedea cat e de iubit. Am trecut cu taxiul pe langa un teren cu gazon perfect, pe care cativa oameni se jucau cu cainii lor. Am trecut pe langa doua doamne in varsta, aranjate cochet, dar fara stridente, care tineau sticle cu lapte in mana si ziare. Doua vecine…
Am aterizat apoi in Romania, mi-am inghitit nodul in gat si mi-am recuperat cu maxima sila bagajul de pe o banda pe care misunau gandaci. Apoi,
“Avem taxi, taxi… doamna, vreti un taxi?”.
Nu, multumesc.