La o zi dupa ce-am dat cu "basca"-n aer la absolvirea facultatii si odata consumate toate petrecerile de sarbatorit marele eveniment, pe-o minte limpede si cu o privire clara, eu stiam ce voi face cu viata mea. Deviasem putin de la proiectia avuta la absolvirea precedenta cand, la fel, dadusem cu basca-n aer si petrecusem 3 nopti la rand, avand pe-atunci un alt "proiect personal". Nu-i nimic, mi-am zis, de data asta n-o sa ma abat de la drum. Stiam, pesemne, ca era doar o chestiune de timp pana cand aveam sa dau interviuri in zefeuri sau in aichiuedsuri, in care urma sa povestesc despre strategiile abordate si conceptele creative care au dus, nu-i asa, la o crestere spectaculoasa a business-ului X (you name it), urcand apoi pe scene imaginare de unde-mi primeam trofeele imaginare, multumind unei echipe, cum altfel, imaginare. Apoi, desigur, veneau interviurile in Elle si Tango sau Tabu in care incepatoare intr-ale jurnalismului, mirosind a speranta, ma intervievau in legatura cu ascensiunea mea rapida in jungla Bucurestiului si a businessului. V-as fi zambit apoi modest, de pe o pagina lucioasa, cu un chenar business-blue in dreapta sus, pe care ar fi scris "Femei de succes". Pentru ca, in ciuda succesului meu, as fi ramas aceeasi fata din provincie, care iubeste lucrurile marunte si prieteniile adevarate. Ei bine, dintre toate cele povestite mai sus, bifez cu umor doar la ultimele doua. Ce s-a intamplat? Pai. Tot visul meu fusese cladit pe un maldar de povesti de succes cu care imi hranisem imaginatia ani buni. Imi amintesc si-acum toate articolele citite in ultimul an de facultate pe IQads, in care specialisti din "Comunicare" povesteau cat de cool e munca lor, cum Ideea este acest Sfant Graal care, odata gasit, transforma alchimic cel mai prapadit butic intr-un colos financiar, cum munca pana la 2 dimineata este "rewarding" iar invariabil "echipa" este cea mai tare din lume. Imi construisem in cap o imagine de "Working Girl" si n-as fi crezut niciodata ca daca esti cu adevarat bun vei ramane pe vecie in spatele un birou inspid, departe de lumea "glamuroasa" a bransei Comunicarii. Citeam povesti despre distractia de la filmari, despre pizze impartite cot la cot cu sefi misto si regizori premiati in Europa, cu care unii aveau norocul sa lucreze pentru vreun salam sau detergent. It was heaven. And boy, was I delusional. La doar 5 ani distanta, imi dau seama ca, asemeni resorturilor advertisingului, lumea infatisata de presa asta de specialitate este "highly aspirational". Nimeni nu vorbeste despre PR-ul care, in 70% din timp inseamna sa numeri de cate ori apare numele cuiva pe site-uri. Nimeni nu vorbeste despre advertisingul care, in proportie de 80% inseamna adaptari de reclame, pliante, brosuri si taloane de tombola. Nimeni nu vorbeste de marketingul care presupune in marea majoritate sa citesti in stele si in tarot si apoi sa previzionezi daca pixurile promotionale vor "functiona" mai bine decat sepcile promotionale, pentru a estima "cost-efficiency-ul". Prea putine povesti frumoase se intampla in lumea reala iar printesele si printii acestei lumi sunt cativa, putini si alesi pe spranceana. Ceilalti - biete broaste. Care tot asteapta sa fie sarutate si, fie n-au noroc, fie nu-s mai mult decat atat: niste broaste.